URMASII LUI HAM FIUL BLESTEMAT AL LUI NOE (3)

Capilolul III

Alte argumente

La Khirbet Qumran în apropiere de marea moartă, din 1947-1956, au fost scoase la lumină mai multe manuscrise. Este vorba de 15 manuscrise aparţinând profetului Isaia, alte pseudo-epigrafe biblice, „Cartea jubileelor” şi apocrife atribuite lui Enoh. Comunitatea de la Qumran, de la care provin aceste manuscrise a fost eseniană, putând fi comparată cu cea a zeloţilor şi a altor secte din perioada intertestamentală.
Pentru a evita corupţia şi desfrâul ce domina în marele oraşe palestiniene, esenienii se retrag în pustii, unde îşi întemeiază comunităţi cu legi foarte stricte şi morale, ducând o viaţă izolată.
„Geneza” (apocrif), este una dintre pseudo-epigrafele găsite la Qumran, care descrie o parte din perioada vieţii patriarhului biblic Avram. Ceea ce ne interesează pe noi sunt urmatoarele: „...şi m-am îndepărtat şi am călătorit...până ce am ajuns la Hebron, în timpul în care acesta se construia. Acolo am stat doi ani...auzind că în Egipt este prosperitate, am mers acolo. Am ajuns la râul Karmon şi am trecut cele 7 ramificaţii ale sale...şi am trecut prin ţara noastră şi trecând prin ţara fiilor lui Ham am intrat în Egipt”. Evident este că ţara Canan prin care a trecut Avram, a fost locuită de urmaşii lui Ham.

Un alt apocrif cu caracter antic şi creştin este „evanghelia Sfântului Apostol Bartolomeu”, care începe cu o dramatică descriere a coborâri lui Hristos în infern, urmând eliberarea lui Adam, Iacob,Isaia şi tuturor patriarhilor şi drepţilor. Isus, la cererea apostolilor săi, îl obligă pe Beliar (diavol) să iasă la suprafaţă din adâncimi fiind legat de 660 de îngeri cu lanţuri de foc. Se spune că textul acestei lucrări a fost scris sau rescris în secolul al II-lea d.Hr., păstrându-se parţial în limba greacă, latină, slavă şi coptică.
„Doamne noi dorim a-l vedea (pe diavol), atunci Domnul i-a coborât de pe muntele Maslinilor şi l-a îndemnat pe Mihail (arhanghelul) să sune din trâmbiţă spre înălţimile Cerului. Atunci s-a cutremurat pământul şi Beliar a ieşit din pământ, ţinut de 660 de îngeri şi legat cu lanţuri de foc. El a avea 1462 metri lungime şi 36 metri lăţime. Faţa sa ca o lumină de foc, ochii săi ca nişte cărbuni aprinşi, iar din nările sale a ieşit fum greu mirositor. Gura sa era ca o stâncă şlefuită şi numai o aripă de a sa era lungă de 73 de metri”. Domnul l-a îndemnat apoi pe apostolul Bartolomeu să pună piciorul pe gâtul balaurului şi să-l întrebe orice doreşte. Greu îndrăznind, Apostolul în cele din urmă acceptă, punându-i întrebarea „cine este el ?” Balaurul înspăimântat de prezenţa Mântuitorului, răspunde : „Dacă vrei să ştii, eu prima dată am fost numit Satanael, ceea ce înseamnă îngerul lui Dumnezeu. Însă când am respins imaginea lui Dumnezeu (pe om), am fost numit Satan, ceea ce înseamnă îngerul iadului...Am fost primul înger făcut căci Dumnezeu când a făcut cerurile, a luat o mână de foc şi m-a făcut pe mine cel dintâi, pe Mihael al doilea, Gabriel al treilea, Uriel, Rafael, Natanael şi încă 6000 de îngeri a căror nume nu am voie să spun. Şi după aceştia au mai fost făcuţi un nănumărat număr de îngeri: 100 de miliarde numai în primul cer, acelaşi număr în cel de-al doilea...Dacă aşi fi în stare să mă eliberez de aceste lanţuri aşi nimici lumea în 3 zile...Însă noi nu putem ieşi afară. Noi avem slugile noastre pe pământ cărora le dăm porunci...îi trimitem să vâneze sufletele oamenilor”.
În continuare tot din gura diavolului, aflăm că îngerii săi sunt de trei feluri: de văzduh, de pământ şi de infern, iar numirile lor Mermeoth, Duth, Melioth, Haruth, Hoethra...În cele din urmă diavolul destăinuindu-se mai adăugă: „şi Dumnezeu a spus către Mihael adu-mi pământ din cele patru părţi ale lumii şi apă din cele patru ape ale paradisului. Când Mihail I-a adus cele cerute, El l-a făcut pe Adam în partea de răsărit...el a fost imaginea lui Dumnezeu”. Toţi au slujit omului înafară de diavol care s-a opus, spunând către Mihail care la rândul său îl îndemna să slujească omului şi să facă voia lui Dumnezeu: „Eu sunt foc din foc. Am fost primul înger făcut, să mă închin eu oare acestei ţărîni ?” Iar Mihail i-a răspuns: „Închină te că dealtfel vei supăra pe Dumnezeu, iar eu am răspuns: Dumnezeu nu va fi supărat pe mine, ci eu îmi voi ridica tronul deasupra şi voi fi de-o seamă cu El (Isa.14.14). Atunci Dumnezeu s-a supărat pe mine şi m-a azvârlit în iad...când am fost azvârlit, El a întrebat pe cei 600 de îngerii care mi-au slujit dacă vor să slujească lui Adam, iar ei au răspuns: Noi nu vrem să-l slujim”...
După căderea sa din cer, diavolul şi îngeri săi au stat 40 de zile într-un somn adânc. Apoi s-au deşteptat şi Satan cu fiul său Salpsan şi toţi îngerii căzuţi s-au sfătuit să se răzbune pe Adam, căci din cauza lui au fost azvârliţi din cer. Ca să o poată ademeni pe Eva, diavolul îşi scăldă sudoarea sa în râul din care ea lua apă. În felul acesta a reuşit s-o păcălească să mănânce din pomul oprit.



Arcadienii

Comform legendei îşi trag originea de la zeul Arcaş, ceea ce înseamnă conducător strălucit. El se naşte din amorul lui Joe cu Calisto (nimphă), fica lui Lycanon. Junona, soţia lui Joe, ca drept răzbunare o transformă pe aceasta în ursoaică, iar pe Lycanon în lup. Important de menţinut că ursoaică devine simbolul unor mari familii nobile medievale: Merovingii, Habsburgii... dar şi simbol masonic. Aristeu, considerat zeu în Arcadia, i-a în căsătorie pe Autonoe, fica lui Cadmus şi dă naştere lui Acteon. Strânsa legătură dintre arcadieni şi tebani, dar şi între troeni şi cretani, nu este întâmplătoare. Anume zeii Penaţi, sunt zei arcadieni, la fel de veneraţi şi în Troea (tracia) şi în Italia, fiind aduşi aici de Eneea (vezi Eneida). Paris, fiul lui Priam şi ultimul rege al Troei sau Pergam, a fost după spusele legendei, alăptat de o ursoaică iar apoi crescut de un păstor ca fiind fiul său.
Pierzând războiul, prinţul Antenor, părăseşte Troea şi se îndreaptă spre coastele Italiei, unde întemeiază oraşul Patavium (Padova de azi).
Paris a fost abandonat de tatăl său pe muntele Ida de lângă Troea. Pe muntele cu acelaşi nume de data asta de pe insula Creta, a fost crescut Zeus.
Teucer, primul rege troean, este originar de pe Creta, fiind fiul lui Telamon-Tell Amon, ceea ce în semită înseamnă dealul lui Amon, cu bănuiala că ar fi vorba de Hermon, dealul pe care Semyaza şi supuşii săi s-au jurat a se împruna cu ficele oamenilor şi a uriaşilor lui Og (vezi cap. I).
Altă legătură de înrudire între aceste popoare vechi este Dardanus, care îl omoară pe fratele său Iasos sau Iasion. Numele Iasion provine probabil de la oraşul fenician Sion-Sidon. Romanii aveau un cult aparte pentru Dardanus, susţinând că nu este grec ci etrusc. Dealtfel Dardanus este originar din Arcadia.
Regele Arcadiei Lycurg, mai apare şi în Tracia sub acelaşi nume, loc în care luptă pentru stârpirea cultului Bachus.
Atalanta care a luat parte la expediţia argonauţilor (din Beoţia), este părăsită după naştere în pădure, fiind alăptată de o ursoaică şi crescută de vânători, sau de zeul Pan, zeul silviculturii.
Încă un argument este Ida, fiica lui Melissos din Creta, doică a lui Joe şi soţia lui Lycurg (rege în Creta) şi mamă a lui Minos (Minotaurul cap.II).
Hermes care se naşte şi iese din peştera Cyllene (din Arcadia), este cel mai venerat pe Creta.

Câte legăturii strânse sunt între arcadieni, cretani, beoţieni şi traci, este evident, dar ceea ce priveşte contribuţia lor la formarea poporului roman, vom vedea în continuare.
După războiul pierdut, Eneea (vezi Eneida), care s-a născut din amorul lui Venus cu Anchise (probabil un alt nume al lui Pan), pleacă în Italia unde ajunge în contact cu latinii numiţi ausonieri. Regele lor era Latinus cu reşedinţa la Laurenţia. Latinus pogoră din viţă de zei fiind fiul lui Faunus care după cele văzute anterior, este acelaşi cu Pan, Bachus, Ianus. Eneea se înrudeşte cu Latinus, luând în căsătorie pe fica sa Lavinia, dând naştere lui Silvius. Aşa că cele două seminţii deja înrudite, se vor înrudi din nou.
O altă poveste mitologică îl descrie pe Evandru din Arcadia, care după ce-l ucide pe tatăl său, fuge în Italia, în Latium, întemeind oraşul Pallantium, aceasta având loc cu 60 de ani înaintea războiului troean.
Să amintim că războiul troean a avut loc pe la aceiaşi dată cu cucerirea Cananului de Israel (Ioşua Navi), pe la 1200 î.Hr. Tot pe la aceiaşi dată are loc, din cele analizate până în prezent şi invazia dorienilor. Aceşti dorieni nu sunt decât filistenii (palestinienii) învinşi de Israel. În goana lor din faţa israeliţilor, ei ocupă temporar Fenicia iar cu ajutorul fregatelor acestora cuceresc şi întemeiază colonii pe Creta, Arcadia, Beoţia şi alte regiuni, atât în Grecia, cât şi în Tracia. Nu trebuie uitat faptul că încă cu 1000 de ani înainte de Hristos se făcea comerţ intensiv, atât terestru cât şi maritim între cele mai îndepărtate ţări: India, China, Arabia, Somalia, de unde se importau în special mirodenii, scorţişoară, din India obligeană, din Arabia şi Somalia, tămâie, mir, smirnă, aloe...

Garda de corp a regelui David era formată din filisteni, aceştia fiind cu un cap mai înalţi decât evreii sau egiptenii. La fel era şi uriaşul Goliat după cum ne spune Biblia (1 Sam.17).
Filisteni au primit denumirea de la Palestina (Phalestine-ph-f), iar cartea lui Amos (9.7) aminteşte numele de Caftor, care se consideră a fi Creta. Să mai amintim că cei mai veneraţi zei a lor erau Astarta (Aştarta) şi Dagon (dragon-dracon-draco-drac), zeu jumătate peşte, jumătate om. Dagon sau Oannes la babilo-sumerieni este acelaşi cu Triton la greco-romani fiul lui Neptun (Poseidon) zeul mării. Neptun la fel ca Joe este fiul lui Saturn şi Rheea (Cybela la traci). Aceiaşi mitologie ne spune că toţi fiii lor au fost tâlhari şi rău făcători, aveau un corp enorm şi o putere excesivă. Acum aspectul zeului Dagon şi personificarea sa cu poporul filistean devine mult mai clară.

Să urmărim în continuare cine este Saturn, tatăl lui Neptun şi bunicul lui Dagon.
O legendă romană ne spune că Saturn după ce a fost alungat din cer s-a pogorât pe pământ şi s-a refugiat în Italia, numită de greci Hesperia. În Latium ceea ce în limba latină înseamnă a se ascunde, domnea regele Iannus, primul rege legendar al romanilor. Saturn a fost foarte bine primit de acest rege la curtea sa şi ca drept răsplată, zeul căzut îl înzestrează cu prezicerea trecutului şi viitorului. De aceea Iannus este prezentat cu două feţe. Saturn, care se mai poate identifica cu Vulcan şi Ares (Marte), i-a învăţat pe romani arta războiului, aceasta până atunci ne fiind cunoscută, iar vărsarea de sânge era singura lui plăcere. În onoarea lui Iannus (ianuarie) se celebra aşa numita Saturnalie de pe 16 până pe 23 decembrie, timp în care toate instituţiile de stat erau închise. Se dădeau lupte de gladiatori, a căror credinţă şi scop era vărsarea de sânge. Era o bucurie generală pentru întreaga mulţime. În timpul lui Horaţiu la Roma se mai sărbătorea în luna mai Terminalia, în onoarea zeului Terminos al agriculturi (Pan-Bachus). Arvalii (preoţii) vorbeau într-o limbă arhaică necunoscută chiar şi de istorici. Tot la Roma apare încă o zeitate de data aceasta feminină, numită Astreia. Pe aceasta o putem identifica cu Astarta la Filisteni. După unii autori ea este fica lui Astreu, rege arcadian cu Aurora, iar după alţi a lui Joe cu Themis.
Din amorul lui Marte (Ares) cu Rhea Silvia se nasc gemenii Romulus şi Remus. Interesant faptul că Marte la romani se mai numea şi Bellator (Bell-Ball) iar soţia sau sora sa Bellone (Nerios). Ajungem în felul acesta la radicalul Baal-Bell-Belial-r (Semyaza). Serviciul religios era condus de preoţi îmbrăcaţi în mantii lungi, negre, aceştia erau numiţi Bellonari sau Coribanţi. Acest cult era adorat la fel şi în Troea. Preoţi îşi provocau plăgi cu tăişul săgeţilor şi al topoarelor ascuţite, având credinţa că aceasta este pe plac zeului. Sângele scurs era adunat în podul palmei şi băut.
Romulus şi Remus au fost comform legendei crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică care apoi devine simbolul Romei veşnice. Însă cuvântul „lupa” în limba latină mai înseamnă şi prostituată, desfrânată. După părerea mea, „lupa” de fapt o simbolizează pe Astreia-Astarta-Isis, adică simbolul tuturor desfrânărilor posibile aduse din Babilonul cel mare (Apoc.17.5). Lupa este femeia descrisă în Apocalipsă, iar fiara pe care o poartă este Semyaza-Baal-Bachus, sau mai bine spus Antihristul (Apoc.17.7). Toţi „se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni” (Apoc.17.8.).
În ziua de azi Babilonul cel mare nu mai este nici Roma, nici Cananul, nici Arcadia...ci diavolul a schimbat haina nevestei sale, la fel cum şarpele îşi schimbă pielea. Un nou Babilon îl întâlnim în zilele noastre în jurul oceanului Atlantic de nord.


Secvenţe mitologice

Neptun, Pluton, Junona, Ceres, corespund zeităţilor egiptene cum sunt Oziris, Isis, Haroeri, Nepte, Typhon.
Pluton a fost la început celebrat ca zeu al naturi, dar mai târziu devine zeu al infernului numit de greci Hades. Orcus care se identifică cu Pan şi Bachus, în latină însemnând moartea, iar Hades nevăzut adică invizibil. Pluton mai este numit şi Dispater (zeu tatăl) sau Voe Jovis (vai Joe), din care probabil provine şi cuvântul român voevod. La început, pe lângă berbeci şi tauri, în onoarea lui Pluton se sacrificau şi oameni. Infernul era împărăţia sa, în care curgeau cinci fluvii: Acheron (denumire semită Aşeron), Cocytul, Styxul, Phlegeton şi Letea. Charon (Şaron) era luntraşul care ducea cu barca sa sufletele morţilor, dincolo.
Joe înseamnă tânăr. Este ultimul fiu al lui Saturn, fiind numit şi Egos (gre. capră). Este acelaşi cu Ammon sau Oziris în Egipt.
Uriaşii titani au fost azvârliţi de Joe în iad. Ei au trăit pe muntele Etna (Sicilia) iar făcliile acestui vulcan simbolizează suflarea lor. Ciclopii (antropofagi-care se hrănesc cu carne de om) aveau locuinţa tot pe Sicilia. N-au avut legături sociale între dânşi, ci trăiau izolat prin peşteri şi scorburi stâncoase, unde fiecare îşi trata familia într-un mod arbitrar şi tiranic. Nu aveau frica zeilor şi nici nu-i recunoşteau. Erau consideraţi fiii lui Uranus. Grecii aveau pentru ciclopi un adevărat cult.
Hercul a fost tot un uriaş din oraşul Tyr (Fenicia). Numele său fenician era Melcart sau Melicerte. După unii, este chiar fondatorul Tyrului sau al Sidonului. Era de o înălţime enormă, 8 picioare şi o putere extraordinară.
Echion este unul din cei 4 uriaşi ieşiţi din dinţii dragonului semănaţi de Cadmus. Mai este citat un alt sau acelaşi Echion, ca fiind prinţ teban, a cărui două fice au fost sacrificate pe altarul zeilor în perioada de mari secete şi foamete. Se zice că din cenuşa lor au ieşit doi flăcăi cu coarne, care au sărbătorit moartea fetelor.
Peninsula Balcanică a primit denumirea de „Hema” (sânge), deoarece sângele titanului Typhanon, pe care Joe îl răneşte sa scurs pe muntele balcanului.
Giganţii au mai avut colonii şi în Tracia, precum Aloizii, fiii lui Aloeue, înalţi de 9 stânjeni şi groşi de 9 coţi. Ei s-au omorât între ei iar o parte au fost aruncaţi de Joe în infern.
Iapet sau Iafet (nume semit) este cel mai cunoscut dintre Titani iar Ateu este regele uriaş din Libia – Irasa, care a fost ucis de Hercul.
Regele Eetes (vezi legenda argonauţilor) trimite pe fiul său Absyrte să-l prindă pe Iason şi Medeea. Medeea însă îl omoară, iar bucăţile tăiate ale corpului său le aruncă pe uscat. Tatăl adună carnea iubitului său fiu de pe marginile mări Negre şi le îngroapă, iar pe acel loc se va ridica oraşul Tomis (Constanţa) ceea ce înseamnă tăietură.

Dryas, fica zeului Faunus (Pan), socotită nimphă a arborilor şi pădurilor este totodată şi preoteasă a galilor fiind socotită drept druideasă. Druid derivă de la cuvântul celtic „deru”, ceea ce înseamnă stejar. Probabil înalţi s-au uriaşi ca stejarii. Aşa zişii Corybanţi se mai numeau şi gali. Ei erau preoţi ai cultului Cybelei în Frigia (Tracia), iar apoi pe Creta unde s-au mai numit şi Cureţi. Sub masca lor de preoţi, aceştia făptuiau toate orgiile şi desfrânările posibile. Evidentă este legătura atât de strânsă între aceste popoare celţi, latini, greci şi cananiţi.



De pe meleagurile străvechi



Regii minoici sunt întemeitori primei puteri maritime cunoscute de istorie iar Sumerul şi Akkadul primeau tribut de la toate popoarele din jur. Traficul de bunuri materiale se transportau prin firme de import-export, din semiluna fertilă până în Egipt, Creta şi până pe coastele Mări Neagre. Literatura şi ştiinţa erau în floare iar limba akkadiană era cea oficială. Fiecare salar sau plată se înscria pe o tablă de lut. Taxele şi impozitele erau notate de către un scrib săptămânal, lunar şi anual. Cu 500 de ani înainte de Avram (2300-2400 î.Hr.), se făcea un intens import-export mai ales între Egipt, Creta, Fenicia, Taurus, Tracia. Cea mai importantă arteră comercială era Cananul, iar cele mai de seamă porturi erau cele feniciene: Ugarit, Tyr, Biblos. Cele mai însemnate oraşe din Canan erau: Hator, Sihem, Afec, Gat, Ievus, Salem, Ierihon, Miţpa, Betel, Gherar...toate mai mici comparabil cu cele babiloniene: Haran, Ninive, Ur, Babilon, Susa, etc.
Pe timpul imperiului Persan limba oficială era aramaica, aceştia considerându-se urmaşii babilonienilor.



Serapis

Serapis înseamnă taurul lui Oziris, adică personificarea acestui zeu cu taurul sacru (Egipt). În limba ebraică „saraph” înseamnă luceafăr, sau a străluci, sau steaua căzătoare – Lucifer (Isa.14.12.).
Acest cult a fost propagat de Bachus, „Taurul sacru” sau „Şarpele Sacru”.
O altă legendă spune că Serapis ar fi fost un rege timpuriu din Egipt, care după moarte a fost zeificat. Câteva statui ale lui Serapis, au fost găsite şi la Roma. Acest cult se identifică cu cel al Minotaurului şi apare sub diferite denumiri: Tautos, Astarte, Atys, Ammon, Adonis...a fost adorat în antichitate de toate popoarele vechi ca: fenicienii, egiptenii, perşii, frigineii, precum şi în Libia, Latium, Grecia şi chiar la celţi.





Atlantida



Platon în lucrarea sa Critias, ne informează despre această insulă bizară, dedicată lui Poseidon (Neptun), precum şi despre năzuinţele atlanţilor de a cuceri şi stăpâni Europa şi Asia şi întreaga lume. Această insulă era situată undeva prin oceanul Atlantic, probabil în apropiere de Portugalia de azi. Nu trebuie să uităm nici faptul că potopul lui Noe a modificat probabil şi înfăţişarea uscatului. Atlantida avea o întindere mai mare decât Libia şi Asia Mică la un loc.
Autorul spune în continuare că s-a făcut odată o împărţeală între zei a tuturor regiunilor de pe pământ, astfel lui Poseidon i-a parvenit această insulă fermecătoare şi bogată atât în păşuni, cât şi în minereuri de tot felul, munţi înalţi, păduri cu pomi de toate soiurile. Primind în moştenire acest paradis terestru, zeul mări se amorezează de o femeie muritoare cu numele Kleitho, cu care face 10 copiii. Acestora le va rămâne insula drept moştenire fiind împărţită în 10 părţi. Totuşi primul născut Atlas devine urmaş la tronul întregii împăraţi. Multe generaţii de urmaşi ai lui Poseidon au trăit pe această insulă şi multe au fost bogăţiile agonisite de ei, cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi.
Atlanţii şi-au construit porturi, flotă maritimă, poduri, locuinţe şi temple.
Cel mai de seamă templu construit avea formă piramidală, era dedicat zeului tată Poseidon, numit Naos. Era o construcţie impozant de mare cu capela turnată în întregime din argint, acrotere din aur, tavanul interior copleşit cu fildeş şi stropit cu aur, argint şi orichal (era mai preţios decât aurul). În interior o enormă statuie a zeului tot din aur, era aşezată pe un car tras de şase cai înaripaţi. În jur erau situate alte statui a 100 de Nereide stând pe spatele delfinilor. În faţa templului se înălţau statuile tuturor urmaşilor la tron, fie bărbaţi sau femei.
Fiecare din cei 10 regi aveau în partea lor de moştenire o autoritate deplină asupra supuşilor lor. Ei singuri pedepseau şi trimiteau la moarte pe orcine voiau. Regii se jurau între ei la supunere zeului tată şi aduceau jertve deobicei câte un taur. După ce făceu acest legământ, sângele animalului sacrificat era băut, urmând apoi o ceremonie de rostogolire a regilor în cenuşă, ca simbol de deplină supunere şi ascultare.
Expansiunea atlanţilor va fi întreruptă brusc şi va lua sfârşit odată cu izbucnirea violentelor cutremure şi a cataclisului ce avea să urmeze. În numai o zi şi o noapte, această insulă cu întreaga ei populaţie a fost scufundată în ocean, fiind ştearsă complet de pe faţa pământului. După teoriile ştinţifice, cataclismul ar fi avut loc în jurul anului 9600 î.Hr.
Un alt document valoros care descrie acest dezastru, se găseşte în muzeul britanic din Londra. Este vorba de aşa numitul manuscris Troana, scris în urmă cu cca 3500 de ani de un autor apartenent al poporului Maya din Yucatan. „În al şaselea an al lui Kan la II Mulac în luna Zac, s-a lăsat un groaznic şi teribil cutremur, care a durat fără întrerupere până la 13 Chven. Ţara şi dealurile lui Mud în ţara Mu, au fost scufundate”. Insula a dispărut într-o noapte fiind necontenit zguduită de cutremur. În Atlantida trăiau cca 64 de milioane de locuitori. După cataclism, doar un număr foarte mic de locuitori ai Atlantidei au supravieţuit, emigrând în Egipt şi alte părţi ale lumii.
Capitala Atlantidei cu templele şi locuinţele sale îmbrăcate în aur, cu idoli de tot felul, cu magiile, desfrâul şi dezmăţul, cu răutăţile ei ajunse până la Cer, nu mai puteau fi îndurate. Urgia Domnului în câteva ore a scufundat acest continent, pe când Tamuz, Ishtar, Bachus, Pan, Ashteroth, Atys, Atlas...îşi vor lua zborul miraţi de cele întâmplate spre un nou început egiptean, babilonian, sumerian...
Fiindcă cei scăpaţi îşi vor continua opera nelegiuirilor şi vor depune o nouă sămânţă semyazică pe meleagurile pe care s-au refugiat şi istoria se va repeta, Dumnezeu va ridica de data aceasta potopul lui Noe, care îneca întreg uscatul pământean.



Tangatabu



Una dintre cele mai frumoase insule ale Melaneziei şi Microneziei, ascunde o străveche taină, care ne relatează existenţa stranie a aşa numiţilor „Oameni de aur”. Cine ştie când aceşti zei în mingile lor de foc s-au lăsat pe pământ, ca apoi să dispară în mare. Zile întregi, spune legenda, marea a scos la suprafaţă peşti morţi iar apa şi-a pierdut culoarea ei cristalină, devenind întunecată şi foarte tulbure. Băştinaşii pescari, s-au rugat zilnic ca lucrurile să revină la normal. În sfârşit, zeii i-au ascultat şi peştii nu mai mureau, iar marea şi-a reprimit aspectul anterior. Baloanele incandescente ce ieşeau din apa mări, acum apăreau tot mai rar, însă şi în continuare pe alocuri se mai auzeau zgomote venite din adâncuri. Legenda spune că aceste zgomote erau produse de oamenii de aur, care-şi construiau oraşe subacvatice în Pacific.
Într-o bună zi, după credinţa localnicilor, aceşti zei vor ieşi din adâncuri survolând cu obiectele lor de zbor împrejurimile. Până în zilele noastre întâmplări legendare au fost transmise din tată în fiu. Credinţa bătrânilor spune că în ziua când aceşti zei se vor întoarce, insula va fi înecată de apele oceanului.
Întradevăr se face că în 1885 insula Fonuafo, situată nu departe de Tangatabua, să fie înghiţiă de ape, iar peste câţiva ani să dispară complet. Şi mai curios lucru este că aceeaşi insulă reapare la suprafaţă în anul 1927. Important de adăugat că mulţi piloţi japonezi şi nu numai, au văzut adesea în aceste părţi ale Pacificului, obiecte zburătoare elipsoidale, care arzând dispăreau în adâncimile oceanului.
Pe partea cealaltă a globului, în jurul oraşului nord American, New Yersi prin ani 60-70 au fost înregistrate zgomote neobişnuite provenite iarăşi din mediul sub acvatic, de la adâncimi considerabile. Aceste zgomote sau detonări, cum a raportat unul dintre cetăţenii acestei regiuni, „nu se văd ci se aud”. Savanţii angajaţi ai guvernului American au declarat: „Am descoperit doar că explozii nu sânt...ştim doar că nu este vorba de cutremur sau altă calamitate naturală...nu am găsit nici un răspuns la aceste întâmplări neobişnuite”.
Identice detonaţii subacvatice au fost detectate şi de locuitorii insulei japoneze Hokaido, iar mai la nord către Oceanul Îngheţat de marinari ruşi. Nu de rare ori piloţi ai diverselor companii aeriene au fost martori nocturni ai luminilor de diferite culori, reflectate din apele din împrejurimile Japoniei.
Nenumărate submarine au fost înecate şi date dispărute, sute de vapoare a căror dispariţii misterioase nu au fost niciodată elucidate, aprobă cele expuse în paginile anterioare ale acestei cărţi. Sub scoarţa terestră, trăieşte o lume misterioasă.Aceştia sunt oastea lui Semyaza-Antihristul iar ţara este Shambala-Agarta, adică infernul amintit de Biblie şi de atâtea episoade mitologice din mai toate părţile lumii.
Încă din antichitate de pe vremea lui Alexandru Macedon a dispărut o întreagă flotă de 800 de corăbii, pornite din golful Persic spre India. Niciodată nu au mai fost găsite.
Tot în antichitate, pe timpul faraonului Tutmosis al III-lea, în Egipt au fost văzute pe cer mingi de foc, strălucind mai tare ca soarele la amiază.
În memoarul naval „Good News” a fost printre altele menţionat: „Primul lucru pe care l-am făcut, am privit asupra compasului. Acul se întorcea ca la un ceasornic...am privit spre mare. Pentru moment mi s-a părut că-mi ies din minţi, marea era în mişcare...s-a părut că se lasă spre noi din toate părţile, iar orizontul a dispărut...am crezut că cerul şi marea s-au contopit într-o masă fantastică de-o culoare cenuşie, ameninţând să ne înghită în întregime”. Nici un aparat n-a mai funcţionat, dar cel mai mult a impresionat felul ciudat în care s-a comportat marea. Valurile spumegând, loveau din toate părţile dar nu era nici un vânt. Apoi căpitanul observă: „Vaporul nostru merge îndărăt, ceva îl trage înapoi, am dat comandă să pornească motoarele cu viteză maximă înainte, puţin cu puţin totuşi ne-am mişcat, apoi am intrat dintr-o dată într-o apă liniştită”, iar lucrurile au reintrat în normal.
În „Cartea roşie” a lui Loyd, sunt înregistrate 222 de dispariţii de vapoare de dimensiuni diferite numai între anii 1929-1954, în triunghiul Bermudelor.
Cercetătorul american sub acvatic Dimitri Ribikof de la Institutul Atlantic din Miami (Florida), a descoperit în zona insulelor Bahame grandioase blocuri din piatră, având o lungime de 5 metri şi o greutate de cca 20-25 tone constituind rămăşiţele unor ziduri enorme şi lungi de 70-100 km. Analizele de laborator au arătat că zidurile au o vechime de cel puţin 7000 de ani. Un alt expert american W.Elton susţine că în preistoria omenirii fiinţe neobişnuite au venit din Cosmos şi şi-au întemeiat colonii pe fundul mărilor şi oceanelor.
O legendă Inca descrie pe un blond cu barbă pe nume de Maco Kapak, venit de pe mare şi învăţând băştinaşi să practice diferite meserii, să lucreze pământul şi arta scrisului. În India cartea sfântă a hinduşilor Samaranagana Sutrdharta, vorbeşte despre timpul în care oamenii de pe pământ au ştiut să zboare cu obiecte, coborând din înălţimi în adâncurile mărilor şi printre oameni, învăţândui tainele zeilor.
Chiar şi Shakespeare în drama sa Henri al VI-lea, într-un dialog purtat între Edward şi Richard, spune:
„Edward: Ochii mei mă înşeală, s-au văd trei sori ?
Richard: Trei sori măieştri, toţi trei sunt adevăraţi...priveşte, ei se îmbrăţişează de parcă s-ar iubi”...
Şi aşa la nesfârşit.
Mulţi aprobă existenţa extratereştrilor, însă puţini sunt aceia care cunosc adevărata lor origine, dar şi mai puţini sunt aceia care o vor accepta !



OZN-urile



Vechea şi mereu misterioasa poveste despre „OZN-uri”, lasă mereu loc de gândire în privinţa posibilităţi de existenţă a vieţii extraterestre.
OZN-urile au fost întâlnite şi văzute încă din cele mai vechi timpuri, dar şi fiinţe misterioase de diferite înfăţişări.
Astfel autorul V.R.Dreik din Sanderland, spune că OZN-urile au fost văzute încă din Eviul Mediu. Ser Edmund Halei (cunoscutul astronom englez), a declarat în 1716 că a văzut un obiect foarte luminos deasupra Londrei, plutind în aer timp de două ore.
Lord Boscham a declarat la data de 11.12.1741, că a văzut o minge ovală de foc ce aluneca deasupra Londrei, la înălţimea de aproximativ 700 de metri, care s-a ridicat apoi brusc şi a dispărut spre est.
Alexander Hamilton, reprezentant al guvernului din Cansas (SUA), a comunicat în 1897 că a văzut o navă în formă cilindrică deasupra casei sale din LeeRoy...

Trecem acum la date mai recente, să analizăm de unde întradevăr apar aceste obiecte neidentificate, dacă nu toate, atunci unele dintre ele.
Autorii Nighel Blundel şi Rogher Boar în lucrarea „Cele mai mari mistere OZN”, printre altele abordează teoria precum pământul ar fi şubred pe dinăuntru, că teoretic dacă nu practic, aici ar fi posibilă viaţa. Tot aceşti autori mai spun că şi Platon (filozof grec), a vorbit despre nişte tuneluri mai largi s-au mai înguste din interiorul planetei noastre.
Spre finea secolului trecut, un marinar norvegian pe nume Olaf Iansen a declarat că împreună cu tatăl său a vizitat o lume sub pământeană, trăind acolo cu nişte uriaşi timp de doi ani. Tot dânsul spunea că locuitorii acestei lumi trăiesc cam 500 de ani, dispun de utilaje cu ajutorul cărora aspiră aer de la suprafaţă şi sunt foarte bine puşi la punct cu tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Lumea din timpul acela, l-a luat pe Iansen în derâdere, astfel că acesta n-a mai dorit să mai spună în continuare cele văzute.
Înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, Adolf Hitler organizează o masivă cercetare a cavernelor subterane. Rezultatele obţinute nu au fost publicate nici până în ziua de azi, tot ce se ştie este doar că farfuriile zburătoare naziste întredevăr au existat, fiind de mai multe feluri. Mai este cunoscut faptul că mai multe submarine germane, care nu au fost găsite după terminarea războiului, au transportat această tehnologie spre Antartica. Bănuind de ceea ce se întâmplă, guvernul SUA, trimite cea de-a cincia flotă spre acest continent, în căutarea submarinelor. Flota americană a eşuat şi s-a întors după trei săptămâni, suferind de mari pagube şi înfrângeri. Toată această întâmplare a fost apoi trecută cu vederea şi păstrată în cel mai mare secret.
Crezul în existenţa lumii subpământene s-a extins când Contra-Admiralul Richard Bard în 1947 a survolat cu avionul său cca 2700 Km deasupra Polului Nord, iar în 1957 deasupra Polului Sud cca 3700 Km, declarând la întoarcere: „Am zburat o perioadă de timp peste o regiune muntoasă, care nu a fost acoperită de zăpadă, înzestrată cu lacuri şi vegetaţie abundentă, care nu este însemnată pe nici o hartă existentă”.
La 23 noiembrie 1968, fotografiile satelitului spaţial american ESSA-7, au arătat că la Polul Nord există un cerc întunecat, care din cauză că pământul este oval, face compasul să devieze la ambele poluri cu cca 240 de Km. Unii consideră că aici este locul de unde ies şi apar OZN-urile, iar acest cerc întunecat intrarea în lumea subterană.
Autorul ex-yugoslav Ahmed Bosnici, în cartea sa „Misionarii din cosmos”, indică asupra faptului că un oarecare număr de ufologi (UFO-OZN) contemporani, susţin teza că farfuriile zburătoare nu provin din cosmos ci de pe pământ. Extratereştrii ar avea baze militare în adâncurile mărilor şi ale oceanelor, la poli şi pe înălţimile munţilor inviolabili. Una dintre bazele lor s-ar afla chiar în California (SUA), în Valea Morţii, loc foarte inaccesibil unde temperatura aerului se ridică până la 70-80 grade celsius. Înconjurată de munţi stâncoşi şi negriformi, această vale demonică, încă din cele mai vechi timpuri a avut şi identice denumiri: „Poarta iadului”, „Munţii diavolului”, „Râul morţii”...Într-o oarecare parte a văi, din timp în timp se pot vedea stânci care plutesc singure în aer.Valea Morţii este cunoscută şi prin faptul că ploaia nu a atins pământul niciodată, evaporându-se deja la înălţimea de 750 de metri. Multe expediţii au încercat să cerceteze aceste ţinuturi, dar au eşuat, ne mai întorcându-se.
Ufologul francez W.Poer Trench, dezvoltă şi el ideea că OZN-urile provin din interiorul pământului, bazându-se pe o legendă islandeză. Această legendă spune că prin deschizătura vulcanului Hecla, se poate ajunge în interiorul pământului, unde există oraşe în care trăiesc urmaşii unei vechi civilizaţii, care a dispărut. Trench ajunge la concluzia că în urmă cu aproximativ 10.000 de ani î.Hr., locuitorii Atlantidei, temându-se de o cataclismă naturală, au săpat tunele şi caverne subterane lungi de cca 2200 km, găsindu-şi astfel refugiu. Acelaşi autor mai adaugă: „Acolo şi-au găsit scăparea în timpul cutremurului dar mai târziu şi a potpoului...ei au construit farfuriile zburătoare pe care le vedem astăzi”.
Îngerii căzuţi, veghetori se împreună cu ficele oamenilor, din care cauză, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu şi aruncaţi în întuneric, iar uriaşii născuţi din această împreunare, vor fi nimiciţi prin potop. Atlanţii rămaşi în viaţă după scufundarea insulei, fiind şi ei deasemenea urmaşi ai îngerilor veghetori, deţin tehnologie avansată a acestora şi construiesc canaluri subterane, unde îşi găsesc adăpost în faţa urgiei diluviene. Acolo vor rămâne până în zilele noastre.
În felul acesta veghetorii ne vor veghea iarăşi din aparatele lor de zbor încercând să ne ademenească şi amăgească într-un alt fel.



Descoperiri recente

Slaidurile sateliţilor spaţiali NASA, trimise recent, descoperă o mare groapă situată la Polul Nord, care se întinde de la ce-a de-a 83-a paralelă. Oamenii de ştiinţă au încercat să dea explicaţii, venind cu diferite ipoteze şi teori în privinţa aceasta. Încă un plus la dovezile aduse până în prezent sunt radio-semnalele receptate de NASA în 1996, care provin din adâncul subterestru, mai precis de la sute de kilometri adâncime. Semnalele par a fi codificate, pronunţând un grad de de dezvoltare mult mai avansat decât al nostru.
Din Mexic, arheologi aduc ştiri senzaţionale precum că într-un cimitir vechi al civilizaţiei Maia din preajma piramidelor lor, au găsit un tunel de o lungime impozantă. Sonorul a indicat cca 4000 de mile lungimea tunelului, cu atât mai misterios, cu cât s-a constatat că acesta nu a fost săpat de la suprafaţă spre interior, ci invers. Profesorul Fidel Velascez spune: „Pereţi săi sunt în aşa fel de netezi de parcă ar fi fost cizelaţi cu ajutorul laserului”.
Alte ştiri similare ajung de pe Lună. Sa constatat că există nişte cavităţi subterane de dimensiuni diferite. Gongul care s-a auzit timp de 4 ore de la coborârea unei sonde spaţiale pe acest satelit al pamântului, a înspăimântat echipajul NASA. Culmea este că de abia peste 20-30 de ani suntem înştiinţaţi că pe Lună au fost înregistrate o mulţime de anomalii. Astronauţi Armstrong, Oldrin şi Colins, echipajul lui Apolo 11, în timpul unor cercetări pe Lună, au văzut nişte creaturi şi nave neidentificate într-un crater lunar. Printre anomaliile selenare aşi putea enumera diferite mişcări de obiecte luminoase, forme geometrice curioase, cratere şi pereţi care apar şi dispar, cupole uriaşe care-şi schimbă aspectul şi culoare într-un mod foarte rapid. O altă anomalie s-au mister Dumnezeiesc de data aceasta este că Soarele şi Luna au pe cer aceiaşi traiectorie. Luna este de noi văzută întodeauna pe aceiaşi parte, învârtindu-se în jurul pământului şi în acelaşi timp şi cu aceiaşi viteză în jurul axei sale. Nici un satelit din sistemul nostru solar nu se comportă aşa faţă de planeta mamă. Privite de pe pământ, soarele şi luna au aceleaşi dimensiuni, iar pământul este singura planetă de pe care se poate vedea întunecimea totală a soarelui.
Încă o dată NASA foarte recent înregistrează explozii subterane de la adâncimi mari. Savanţi în mod urgent s-au întâlnit la Casa Albă în frunte cu preşedintele B. Clinton... (mai multe amănunte nu sunt cunoscute).