sâmbătă, 18 februarie 2017

URMASII LUI HAM FIUL BLESTEMAT AL LUI NOE (1)

(toate aceste materiale provin de pe blogul sphera---space.com dar care este virusat)

Capitolul I

Îngerii veghetori şi uriaşii

Leviatanul

Iov cap 41:

„Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa
S-au să-i legi limba cu o funie ? (Ps. 104.26, Isa.27.1.)
Li vei putea petrece papura prin nări?
s-au să-i străpungi cu un cârlig falca?
Îţi va face el multe rugăminţi?
Îţi va vorbi el cu glas dulce?
Va face el un legământ cu tine; ca să-ţi fie el rob pe vecie?
Te vei juca tu cu el ca şi cu o pasăre?
Îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?
Fac pescarii negoţ cu el?
Îl împart ei între negustori?
Îi vei acoperi pielea cu ţepuşe şi capul cu căngi ?
Ridică-ţi numai mâna împotriva lui, şi nu-ţi va mai veni gust să-l loveşti.
Iată că eşti înşelat în aşteptarea ta de a-l prinde:
Numai să-l vezi şi cazi la pământ !
Nimeni nu este atât de îndrăzneţ ca să-l întărâte...
................................................................................
Vreau să mai vorbesc iarăşi de mădularele lui şi de tăria lui şi de frumuseţea întocmirii lui.
Cine-i va putea ridica veşmântul ?
Cine va putea pătrunde între fălcile lui ?
Şirurile dinţilor lui cât sunt de înspăimântătoare !
Cine va putea deschide porţile gurii lui ?
Şirurile dinţilor lui cât sunt de înspăimântătoare !
Scuturile (solzii) lui măreţe şi puternice sunt unite împreună ca într-o pecete
Se ţin unul de altul şi nici aerul n-ar putea trece prin ele.
Sunt ca nişte fraţi care se îmbrăţişează, se apucă şi rămân nedespărţiţi
Strănutările lui fac să strălucească ca lumina, ochii lui sunt ca geana zorilor.
Din gura lui ţâşnesc flăcări, scapără scântei de foc din ea.
Din nările lui iese fum, ca dintr-un vas care fierbe, ca dintr-o căldare firbinte.
Suflarea lui aprinde cărbunii şi gura lui aruncă flăcări.
Tăria lui stă în grumaz şi înaintea lui sare groaza.
Părţile lui cele cărnoase se ţin împreună, ca turnate pe el neclintite,
Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra de moară care stă dedesubt.
Când se scoală el tremură vitejii şi spaima îi pune pe fugă.
Degeaba este lovit cu sabia, căci suliţa săgeata şi pavăza nu folosesc la nimic.
Pentru el fierul este ca paiul, arama ca lemnul putred.
Săgeţile nu-l pun pe fugă, pietrele din praştie sunt ca pleava pentru el.
Nu vede în ghioagă decât un fir de pai şi râde la şuierul săgeţilor.
Subt pântecele lui sunt ţepi ascuţiţi:
Ai zice că este o grapă întinsă peste noroi.
Face să clocotească fundul mărilor ca un cazan şi-l clatină ca pe un vas plin cu mir.
În urmă el lasă o cărare luminoasă şi adâncul pare ca pletele unui bătrân,
Pe pământ nimic nu-i este stăpân, este făcut ca sa nu se teamă de nimic.
Priveşte cu dispreţ tot ce este înălţat, este împăratul celor mai mândre dobitoace”.
(Exod 19.6. Deut.10.14. Ps.24.12.1 Cor.10.26, 28)
„...iată marea cea întinsă şi mare: în ea se mişcă
nenumăratele vieţuitoare mici şi mari.
Acolo în ea umblă corăbiile şi în ea este Levitanul acela pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei”... Ps.104.25 ,26.
Din aceste relatări biblice reiese clar existenţa balaurului numit Leviatan stând ascuns în adâncimile mărilor şi a oceanelor. Este enorm, foarte puternic şi înţelept. Însă nu poate fi vorba doar de un simplu animal acvatic, ci mai degrabă de o creatură mostruoasă, care ştie a judeca şi „... râde la şuieratul săgeţilor”, stapân peste mare şi uscat „pe pamânt nimic nu-i este stapân”. Din Biblie nu se poate afla mărimea lui exactă, însă înţelegem că este enorm şi imposibil de stapânit de către om. Este o fiară înfricoşătoare care nu poate fi stapânit decât de Dumnezeu.



Lucifer

Isa.14.12, 15

12. „Cum ai căzut din cer Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor ! Cum ai fost doborât la pământ, tu biruitor al neamurilor !...
13. Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării Dumnezeilor la capătul miazănoaptei:
(Dan.8.10)
14. Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.
(2 Tes.2.4.)
15. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului !”

Isa.34.4.
„Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute
sul ca o carte şi toată oştirea lor cade,
cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin.”
(Eze.32.7.8 Joel 2.31, 3.15 Mat. 24.29.2 Pet. 3.10 Apoc.6.14. 6.13.)

Daniel 8.10

„S-a înălţat până la oştirea cerurilor,
a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta
şi din stele, şi le-a călcat în picioare.”
(Apoc.12.4.)

În cea de a treia zi a Creaţiei cel mai de seamă Cherubim, pe nume Lucifer – fiul zorilor (Helel ben Zahar), se plimba prin Eden, împodobit cu bijuterii strălucitoare. Fiind unul dintre paznicii modeşti ai popoarelor, curând deveni îngâmfat şi se voia egal lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu l-a înfrânt şi l-a aruncat pe pamănt în întuneric, sau mai bine spus în iad. În cer a avut loc la un moment dat o luptă stelară, cosmică, în care Dumnezeu l-a învins pe Lucifer şi l-a aruncat în întunericul pământului. Conform tradiţiei tibetane această ţară subpământeană are denumirea de „Şambala” sau „Agarta”. Aceeaşi tradiţie, dar sub denumiri diferite, o împart şi chinezii, mongolii, iranienii, etiopienii şi popoarele băştinaşe din Mexicul de astăzi...etc. Această ţară subterană este imensă şi cuprinde câteva milioane de locuitori conduşi fiind de Regele Lumii (Ioan 14.30). Sunt organizaţi în mod ierarhic şi puşi la punct cu tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Prin reprezentanţii lor, influenţează asupra demersului istoric al omenirii, după cum vom vedea pe parcurs.

Gen.6.6:
6. „Când oamenii au început să se înmulţească pe pământ şi li s-au născut fete şi fii, fiii lui El au văzut că fetele oamenilor sunt frumoase şi şi-au luat neveste dintre ele.”...Cine sunt aceşti fii ai lui El şi ce fel de făpturi au luat naştere din împreunarea lor cu fiicele oamenilor, ne spune Sfânta Scriptură în continuare: „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime...” (Deut.2:10-11, 3:11, 1Cro.20:6-

Manuscrisele de la marea Moartă, găsite în 1947 la Qumran (Israel), „Cartea Jubileelor” şi „Cartea lui Enoh” sânt o foarte bună mărturie în vederea elucidării acestor misterioşi fii ai lui El. Deşi „Cartea lui Enoh” (apocrif etiopean) şi „Cartea tainelor lui Enoh” (apocrif slavon), nu au fost acceptate nici de codicele ebraice nici de cele creştine, în Biblie găsim totuşi referiri directe s-au indirecte ce reflectă spusele acestor cărţi: Gen.5.22-24, 6.1-7, Lev.16.8-10...etc.
Astfel „Cartea Jubileelor” (apocrif etiopean), spune că în zilele lui Iared (fiul lui Mihalael, al cincilea patriarh de la Adam), îngerii Domnului au coborât pe pământ, cei numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea. Aceiaşi carte spune şi cine este conducătorul acestor îngeri: „...Iar când fiii oamenilor s-au înmulţit, li s-au născut fiice frumoase şi îmbietoare, îngerii, fiii cerurilor, le-au văzut şi le-au dorit şi s-au vorbit între ei:
„Haideţi să ne alegem femei dintre ficele oamenilor şi să zămislim prunci”, iar căpetenia lor Semyaza le-a spus: „Mă tem că voi nu veţi vrea cu adevărat să împliniţi această faptă şi numai eu singur voi fi răspunzător de un mare păcat”. Dar ceilalţi au răspuns: „Să facem legământ şi să ne făgăduim unii altora cu blestem să nu schimbăm planul acesta, ci cu adevărat să-l împlinim. „ Apoi au jurat cu toţii împreună, în total fiind 200 la număr, au coborât de pe muntele Ardis pe care l-au numit Hermon, pentru că pe el se juraseră cu blestem. Iată şi numele căpeteniilor lor: Semyaza (Azazel), Arakib, Aramiel, Tamiel, Daniel, Ezeqiel, Asael, Satariel, Turiel, Yomeyal, Arazeyal...
Aceste căpetenii şi toţi ceilalţi împreună îşi luaseră femei pământene, iar ele au zămislit şi au adus pe lume pe uriaşii cei puternici, a căror înălţime era de 300 de coţi. Uriaşii au înghiţit toate roadele muncii omeneşti până când oamenii n-au mai fost în stare să-i hrănească, apoi aceştia s-au năpustit şi asupra oamenilor să-i mănânce şi în cele din urmă „şi-au mâncat carnea şi şi-au băut sângele unii altora”.
Aceşti „îngeri”, după cum relatează cartea în continuare, i-au învăţat pe oameni diferite stricăciuni, urâciuni şi desfrâuri, acestea păstrându-se până în ziua de astăzi. Azazel i-a învăţat pe oameni să făurească săbii, scuturi, platoşe, brăţări şi podoabe, precum şi măiestria de-a sulemeni ochii de jur împrejur...Barachiel i-a învăţat pe oameni astrologia, Armaros desfacerea farmecelor, Amiziras vrăjitoriile, iar Tamiel astronomia.
În pierzania lor oamenii au strigat şi strigătul lor s-a ridicat până la ceruri. Atunci Mihael, Uriel, Rafael şi Gabriel, au privit în jos din înălţimea Cerului şi au văzut toată nelegiuirea săvârşită pe pământ. Cel Preaânalt, Cel Mare şi Sfânt la trimis atunci pe Asaryalyor la feciorul lui Lameh spunând: „Mergi la Noe şi spune-i întru numele meu şi să-i dezvălui secretul care vine. Căci pământul întreg va pieri, iar apele potopului cotropi vor tot ce se află pe el...Apoi învaţă-l cum să scape, încât urmaşii săi să rămână din neam în neam”. Apoi Domnul i-a mai poruncit lui Rafael să-l lege în lanţuri pe Azazel (Semyaza): ”Leagă-i mâinile şi picioarele şi aruncă-l în beznă şi deschide deşertul Dudael şi aruncă-l acolo...acoperă-l cu întuneric şi să rămână acolo în veci, acoperă-i tot astfel faţa ca el să nu vadă lumina. Şi în ziua ce-a mare a judecăţii să fie azvârlit în jeratec”. Mai departe Domnul îi spune lui Gabriel: ”Mergi la bastarzi şi la cei blestemaţi şi la feciorii târfelor şi înlătură pe fiii veghetorilor dintre oameni, izgoneşte-i şi dă-i afară, ei se vor nimici unii pe alţi prin omor, căci nu vor avea zile multe”. Lui Mihael Domnul îi grăi: „Mergi şi pune în lanţuri pe Semyaza şi tovarăşi săi care s-au împreunat cu femeile spre a se întina cu ele în toata necurăţia lor şi după ce vor privi cum toate odraslele lor vor fi ucise (prin potop), şi după ce vor vedea nimicirea celor îndrăciţi, pune-i în lanţuri pentru 70 de vârste, în măruntaiele pământului, până în ziua judecăţii lor şi până la sfârşitul lor, până cănd se va sfârşi judecata de apoi”.





Eroii civilizatori şi potopul lui Noe

Din încheierea celor expuse până în prezent, se poate constata că demonii lui Semyaza şi seminţia lor uriaşii, au fost distruşi prin potopul din vremea lui Noe. În schimb nu s-a întâmplat aşa ! În continuare voi descrie felul prin care seminţia diavolului a supravieţuit cataclismului diluvian şi felul cum s-a propagat şi menţinut până în zilele noastre. Voi încerca cu ajutorul mitologismelor, a legendelor şi a datelor informative de care dispun, să demasc în mod mozaic tainele luciferice a urmaşilor lui Ham, fiul blestemat al lui Noe (Gen.9.20-27).

Miturile diluviene sunt printre cele mai răspândite, nelipsind de pe nici un continent al planetei noastre. J.G.Frazer a clasificat existenţa a peste 200 de mituri diluviene, dar se pare că există mult mai multe. Printre cele mai cunoscute sunt: „Potopul biblic al lui Noe”, „poemul lui Ghilgameş”, „Popul Vuh”, „mitul lui Athrahasis”, „Deucalion”, apoi mituri africane despre potop, polinesiene, mitul lui Manu (Rig Veda)...
Eroii civilizatori (veghetori), apar de asemenea în mai toate mitologiile lumii, de la greci şi traci pâna la hinduşi, tibetani, chinezi...Semnificative în mod aparte pentru studiul nostru sunt în schimb mitologismele greco-romane, pe care le voi descrie mai târziu în această carte.
În Budism ca spirite supranaturale apar forţele titanice Deva şi Asura, care au trăit cândva în lumea de sus, în cer. Mara este un alt personaj de care se spune că s-ar fi confruntat cu Budha, împotriva căruia a folosit arma aşa numită „Ciakkavudha”, probabil un disc ce avea capacitatea de a reteza un întreg munte. Similare legende găsim şi în hinduism, doar că eroii sunt denumiţi altfel: Viavarupa, Agni, Shiva...
Zoroastrismul, pleacă de la concepţia că Dumnezeu este personificarea binelui, pe când răul este cel care provoacă dezastre, dezamăgiri, necazuri, sărăcie. Diavolul este cunoscut sub denumirea de Ahriman, facând totul contrar lui Ormuzd, fiind totodată şi duşmanul primordial al omului, pe care-l aduce la o stare explorabilă. Înfrângerea demonului va veni odată cu buna credinţă, încredinţată prorocului Zaratustra (Zoroastru). Lupta dintre bine şi rău va dura 3000 de ani şi va lua sfârşit printr-o ultimă mare bătălie, care va avea loc odată ce marele şi înfiorătorul şarpe va stăpâni lumea şi o va pustii. Atuci sămânţa zoroastră va zămisli fecioara scăldată în lac. Aceasta va da naştere salvatorului numit Saoahyans, care va învia morţii şi va face judecdata de apoi, iar cei fără de lege vor fi aruncaţi în iad. Forţele celestre şi cele demonice vor lupta până la capăt, când răul va fi învins definitiv.
Balansări reciproce dintre figurinele cu contură demonică şi ilustrele picturi dragonice de pe vasele de porţelan sunt o dovadă incontestabilă a existenţei demonolatrice în artizanatul chinez. Legenda „Shan Hai Chingu” descrie pe monstrul Kung Kung a cărui tendinţă era de al cuceri pe regele Jao. Fapt pe care nu i-a reuşit. În lupta sa crâncenă străpunge cornul său în muntele Pu Chou, care se crapă în două . Din această despicătură se produc inundaţii de proporţii diluviene.
Han Fei Tzu (filozof chinez, veacul III î.Hr.) spune că în era în care pe pământ au fost multe fiare şi oameni puţini, au apărut unii profeţi care i-au învăţat pe oameni să-şi ridice locuinţe, să stăpânească focul, declarându-se drept stăpâni. Un alt text spune că zeul Huang Di l-a însărcinat Zhong Li să rupă legătura dintre cer şi pământ, ca dezmăţul zeilor să înceteze. Totodată aceşti zei au fost şi asupritorii ai oamenilor.
Pe vremea lui Yao s-a petrecut un potop de ape, care a inundat toată lumea sub cerească. Pretutindeni începură apoi să înflorească ierburile şi copacii şi flori minunate. Fiarele se înmulţiseră foarte repede iar grânele nu se puteau coace. Fiarele şi păsările îi puneau pe fugă pe oameni, iar urmele păsărilor şi animalelor împestriţaseră toată China. Tot pe vremea lui Yao apele şi-au întors cursul potopind ţara în întregime. Pretutindeni se sălăşluiseră şerpi şi dragoni, astfel că oamenii nu mai găseau loc de trai. Cei care trăiau în văi îşi împleteau cuiburi iar cei de pe munţi se aciuau prin peşteri (Meng Tze-sec II î.Hr.).
În timp ce Yui domolea inundaţiile, dragonul sacru trăgea dungi pe pământ cu coada, făcând căi de scurgere a puhoaielor (Wang-Yi, „Comentarii la întrebări către cer”).

Din aceste texte reiese în evidenţă că demonii şi dragonii scăpaţi de potop îşi continuă existenţa. Deşi reduşi drastic din punct de vedere numeric, ei totuşi supravieţuiesc cutreerând pământul în căutarea locului potrivit de trai. Fiind totul acoperit de ape, ei penetrează grote şi caverne subterane, acestea fiind singurul lor refugiu.
Cel mai răspândit mit mesopotamian (sumerian) se referă la potopul pe care l-au trăit zeii pentru a nimici viaţa pe pământ. Patru zeităţi sumeriene au contribuit la premeditarea potopului: Anu, Enlil, Ninurtu şi Ennugia, iar cel de-al cincilea numit Ea a fost cel care l-a avertizat pe Utnapiştim spunându-i să-şi construiască o corabie, ca el şi familia sa să fie salvaţi. Utnapiştim construieşte arca după măsurile primite de la Ea şi se aprovizionează cu toate alimentele necesare. Isprăviind toate cele, intră cu familia sa şi câteva dobitoace în corabie, iar după scurt timp a începe potopul. Dezastruosul potop, care a durat 7 zile i-a înspăimântat chiar şi pe zei. După ce apele s-au mai liniştit, eroul nostru dă drumul unui porumbel, apoi unei rândunici, care în schimb se vor înapoia. La ce-a de a treia încercare, corbul eliberat nu se mai întoarce, dând de înţeles că a gasit uscatul. În final corabia acostează pe vârful unui munte.
La Tell el Amarna (Egipt) a fost scos la lumină mitul eroului Adapu, căruia zeii i-au oferit veşnicia, dar care la rândul său a refuzat-o. Zeul Ea, căruia i se mai spune şi „Profetul din Erida”, l-a ademenit pe Adapu, sfătuindu-l ca la momentul potrivit când zeul superior Anu îl va chema înaintea sa să-i ofere pâinea şi apa vieţii, să refuze a le primi, sub pretextul că acestea ar însemna moartea. Să accepte doar haina şi uleiul pentru ungere. Adapu copleşit de înşelăciunea lui Ea, respinge oferta lui Anu spre surprinderea acestuia, fiind astfel întors pe pământ.
Oare nu în mod identic Biblia spune că şarpele a ademenit-o pe Eva? Iar după spusele cunoscutului mitolog Mircea Eliade „în zorii istoriei sale religia sumeriană se dovedeşte a fi deja veche”, sau „din ce-a mai veche antichitate însemnul caracteristic al fiinţelor (în Sumer) era o tiara cu doua coarne” (Istoria credinţelor şi ideilor religioase – M.Eliade).
Cine pot fi aceşti sumerieni, popor atât de arhaic şi misterios dar cu o cultură atât de bine închegată ? De unde provin ei ?
Istoria spune că sumerienii se aşează în regiunea Mesopotamiană cam pe la sfârţitul mileniului al III-lea. Tot pe la aceiaşi dată, mai apare un popor la fel de misterios, cel al ugariţilor, consideraţi fiind ca primi strămoşi ai semiţilor. Urmând modelul biblic îi putem numi Cannanieni. Din sinteza acestor două culturi i-a naştere mult cunoscutul mit al lui „Baal”, la a cărui adresă Sfânta Scriptură ne îndrumează de atâtea ori ca fiind permanentul adversar al lui Dumnezeu (Ex.32, Num.25,Deut 4.3).
Mitologismele „Baal-Hadad” se vor răspândi pe întregul cuprins al semilunei fertile şi nu numai, sub diferite denumiri: Belial, Beliar la sumerieni şi akkadieni, Baal sau Bel la cannaniţi, Iştar la babilonieni, Aştarta la fenicieni, iar după autorul Robert Grevis, regele Belus la grecii din Peloponez (Arcadia) este unul şi acelaşi cu Baal-Belial al Vechiului Testament.
Baal-Hadad sau Haddu mai este numit şi prinţul, stăpânul pământului, puternicul, suveranul, iar alături de el prezent este şi Yam, prinţul mări sau al adâncurilor precum şi Mot (moartea). Nu aşi fi complet dacă nu aşi analoga încă o dată pe Baal-Hadad (Haddu), cu Hades, zeul sau stăpânul infernului din bine cunoscuta mitologie greacă.
Yam este prezent în acelaşi timp ca zeu şi demon, monstru sub acvatic şi dragon cu 7 capete, principe şi epitanie a apelor sub terane. Acelaşi Baal (Beliar) în Testamentul lui Veniamin (apocrif) este descris ca demon cu 7 simboluri: Vărsarea de sânge, ruinarea, tribulaţia (necaz), exilul, murdăria sufletească, panica şi distrugerea. Tot Beliar sau Belial este şi demonul care contribuie la exterminarea seminţiei lui Veniamin (Jud.19.22).
Cosmogonia oraşului Heliopolis (Egipt) a fost cea mai răspândită din această ţară. Aici se dezvoltă mitul lui „Geba” zeul pământului, analog cu Gea la greci, din care se naşte Oziris (zeul vegetaţiei şi lumi subterane), fiind considerat zeu rege cu atribuţii omeneşti şi conducător înţelept care contribuie la dezvoltarea agriculturii, meşteşugăritului şi a emancipării ştinţifice. Oricare rege comform obiceiurilor băştinaşe după moarte devenea un Oziris. Mai mult de cât atât, el este descris ca rege uman, întemeietor al civilizaţiei egiptene, dar nu este cunoscut dacă Oziris ar fi fost un rege oarecare, un muritor de rând sau zeu. Unii cercetători consideră că Oziris şi Horus (succesorul său) au fost căpetenii a două grupuri migratoare, care s-au stabilit în Egipt în perioada pre dinastică (3100-2686 î.Hr.).
Cine poate fi acest erou civilizator ?
Oziris şi cu Hermes Trismegistus sunt unu şi acelaşi. Ambii sunt zei-eroi civilizatori, zei ai întunericului, reprezentaţi prin aripi deasupra capului sub formă de coarne de taur şi după cum vom observa în continuare, ambii provin din aceeaşi regiune.
Hermes mai este numit şi Cyllenius, de la muntele Cyllen din regiunea Arcadia din Peloponez-Grecia, unde se naşte din adulterul lui Zeus cu Maia (fiica lui Atlas şi Pleione). Arcadienii s-au stabilit în Peloponez venind din est, adică de pe Cipru, Creta şi Fenicia. Cei mai mulţi probabil au venit din Fenicia, aceştia fiind bine cunoscuţi ca foarte buni navigatori. În timpul minoiticului mijlociu, cretani utilizau o scriere hieroglifică urmată de o scriere lineară (1700 î.Hr.), ambele fiind până în prezent nedescifrate. Insula fiind colonizată de către migraţiunile venite din sud şi est.

Din legenda lui Oziris aflăm că acesta o lasă pe nevasta sa Isis la cârma ţării, timp în care el merge să aducă civilizaţia popoarelor barbare. În acest timp Seth, fratele său şi soţul zeiţei Neftali, pregătesc un complot pentru al ucide pe Oziris. După revenirea eroului dintre popoare plin de glorie, este întâmpinat de fratele său Seth care îl invită la ospăţ. Seth aduce o cutie lucrată cu multă măestrie şi împodobită fermecător, promiţând-o aceluia care va putea să intre în ea. Toţi au încercat însă nu reuşeşte decât Oziris fiindcă era construită exact după mărimea capului său. În momentul acela Seth se repede fulgerător şi-l închide pe fratele său în cutie, pe care apoi o azvârle în Nil. Isis fiind adânc îndurerată, pleacă în căutarea soţului. După multe stăruinţe şi peripeţii, ea reuşeşte să găsească cutia şi trupul lui Oziris dus de valurile mării pe coastele oraşului fenician Biblos.
În acest fel oraşul fenician Biblos devine punctul comun a celor două zeităţi civilizatoare, Oziris şi Hermes. Dacă aceşti doi zei civilizatori-veghetori sunt de origine de pe aceleaşi meleaguri cannanite, ne putem pune întrebarea, nu sunt ei una şi aceiaşi cu Baal-Hadad, Beliar, Pan, Bachus, Appolon, Saturnus...care după cum vom vedea în continuare au aceleaşi sau asemănătoare îndeletniciri !

„Israel locuia în Sitim şi poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor şi poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor (Num.25.1-3)”. Israel s-a alipit de Baal-Peor şi Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel.

Zeul cel mai răspândit de pe meleagurile babilo-asiriene, cunoscut din Biblie sub numele de Baal sau Moloh, este duşmanul cel mai fregvent al lui Israel. Acest cult religios care a pornit din Sumer (Acadia), sa răspândit în mod impresionabil nu numai în Mesopotamia, cuibul civilizaţiilor antice timpurii, ci el s-a răspândit şi în Egipt, Grecia, Tracia precum şi în tot restul Europei. Cu avansarea elenismului şi a Imperiului Roman, aceste culte păgâne vor ajunge la apogeu, iar Creştinismul va avea de luptat până în zilele noastre împotriva acestui cancer abominabil numit Belial (Semyaza), sau mai bine spus diavol. Aşa numitul Gnosticism, va căuta fără indulgenţă a se opune Creştinismului timpuriu, iar erezia care a umbrit întreg Eviul Mediu, nu a încetat să existe. Vechiul şarpe fiind încontinuu pe urmele Dreptei Credinţe.
Baal-Moloh este reprezentat sub formă de om având cap de taur, iar statuia lui din bronz este goală în interior. Braţele sale sunt întinse şi puţin aplecate, având menirea de-a primi victimile oferite. După spusele unui rabin, victimile aşezate pe braţele idolului, erau ridicate spre cer iar apoi îndemnate să intre în cavitatea de desubtul statui, ce era înroşită de focul care ardea. Victimile erau adesea nu numai animale domestice, ci şi oameni şi chiar copii. Pentru ca ţipetele celor executaţi să se amortizeze, preoţii exersau în jurul statui mari zgomote cu tobe şi alte instrumente muzicale. După spusele unor cercetători, pântecele idolului avea 7 cavităţi interioare, în care se introducea pe rând câte o victimă: Copil, oae, berbec, viţel, taur...

În continuare vom vedea asemănarea panteonului mesopotamian cu cel egiptean şi grecesc. Eroii civilizatori-veghetori, descrişi în cartea lui Enoh, apar atât în Mesopotamia, Grecia, Egipt, Italia, cât şi în tot restul european. Nu aşi exagera dacă aşi spune chiar şi pe întreaga Terra.

Voi încerca acum o mică recapitulare:
După spusele lui Werner Keller, în cartea „Şi Biblia avea totuşi dreptate”, carte care de altfel se bazează pe cele mai amănunţite cercetări arheologice, potopul ar fi avut loc pe la anul 4000 î.Hr. Noe care a trăit probabil prin apropierea străvechiului oraş Ur, construieşte arca comform poruncilor primite de la Dumnezeu, iar fluxul maritim şi vântul care bătea din regiunea golfului, spre nord-est, împinge arca spre înălţimile muntelui Ararat. „Poemul lui Ghilgameş” descoperit printre ruinile biblioteci lui Assurbanipal (sec.VII î.Hr.), descrie cu precizie poziţia muntelui Nisir (Ararat) ca fiind aşezat între Tigru şi cursul inferior al râului Zab. Tocmai aici munţii Curdistanului (de azi), se înalţă considerabil în mod magnific. Araratul este aşezat în estul Turciei, la graniţa cu Armenia şi Iran. Vârful său este acoperit tot timpul anului cu zăpadă, atingând înălţimea de 5156 metri.

„Zeii înspăimântaţi de potop se refugiază spre cer, acolo unde zeul Anu îşi are adăpost. Înainte de-a intra, zeii se poclonesc şi se înjosesc ca nişte câini. Înspăimântaţi de ceea ce se întâmplă, ei îşi plâng nenorocirea”. Cu aceste frumoase stihuri, Homer descrie cele întâmplate.
După potop, Ham fiul cel blestemat de Noe (Gen.9.25), precum şi urmaşii săi se aşează peste ţinuturile fertile ale Mesopotamiei. Din aceşti fii ai lui Ham, îşi trag originea multe popoare amintite de Vechiul Testament: Cananiţii, acadienii (Acad), amoriţii, fenicienii, hetiţii (Het fiul lui Canan), babiloniţii, filistenii, asirienii, sodomiţii (Gen.10.6-20) de care vom aminti pe parcurs.
Punctul nostru de studiu vor fi amoriţii, popor misterios şi puţin cunoscut de istorie, din care îşi trag originea unele seminţii ale uriaşilor, cum ar fi regele Og din Basan descris de Biblie (Deut.4.47-48).


Perioada post-diluviană

Ţara lui Og

Împrejurările şi condiţiile bune de trai fac ca în perioada post-diluviană Mesopotamia să fie din nou populată.
Hamiţii (urmaşi ai lui Ham), reclădesc oraşul Ur-Hur pe la anii 3500 î.Hr. în valea râului Eufrat, în sudul Babilonului, unde recent au fost descoperite cele mai vechi urme ale civilizaţiei.
Locuitorii din Ur trăiau în case comfortabile, construite din cărămidă, prevăzute cu bucătării, dormitoare, camere de oaspeţi, camere individuale. Casele erau zidite cu unu sau două etaje, cu 13-14 camere. Comfortul şi luxul erau întâlnite pretutindeni, iar prosperitatea vieţii social-economice era în floare. La fel s-ar putea spune şi despre desfrâu. Cultul lui Baal, adulterele, bacantele îşi încep şi ele noua lor istorie. Valul noilor stricăciuni a oamenilor încep odată cu domnirea lui Nimrod (de statură uriaşă), care întemeiază oraşul şi construieşte Turnul Babel (Gen.9,10, cap.II).
Pe la anul 2000 î.Hr. după ce patriarhul biblic Avram pleacă din Ur (Gen.12), un popor nomad venit din pustie, va ataca aceste ţinuturi fertile. Aceştia sunt amoriţii, cu care după spusele biblice, Avram va întocmi legături temporare de pace ridicând apoi Domnului un altar la Mamre (Gen.13.18, 14.13). Din Vechiul Testament aflăm că acest popor ai amoriţilor erau „cât cedri de înalţi şi tari ca stejarii” (Amos 2.9). Amoriţii sunt fără îndoială neam ai uriaşilor (Num.13.22, 28,32,33), din care se trăgeau fiii lui Anac, precum şi refaimiţii, a căror rege ajunge Og din Basan (Deut.4.47,48). Tot ei sunt cei care l-au răpit pe Lot, fiul fratelui lui Avram (Gen.14.5,6). Horiţii de asemenea au legături cu uriaşii, trăind pe muntele Hermon (Seir), ca şi aceştia fiind aliaţi ai refaimiţilor în lupta dusă împotriva lui Chedorlaomer, cu care va lupta mai târziu şi Avram pentru dezrobirea lui Lot (Gen.14.6). După părerile mele, atât horiţii cât şi amoriţii îşi trag originea de la oraşul Ur, Hur sau Hor.
În istorie este evidenţiat faptul că la anul 1750 î.Hr. se întemeiază regatul amorit Mari, în nord-vestul Mesopotamiei, iar în anul 1675 î.Hr. în jurul golfului Persic se întemeiază prima dinastie a Ţării Mării, devenită o adversară periculoasă a Babilonului. Tot în nord-vestul Mesopotamiei pe la anul 1600 î.Hr. se constituie statul mitanilor, numiţi şi Huriţi. Comform istoriei, ei ar fi de origine indo-europeană, băştinaşi ai regiunii mării Caspice. Dacă ar fi fost aşa, atunci de ce oraşul Ur sau Hur şi poporul hurit au acest radical de nume atât de identic ? Sau cum se face că aceştia deja la anul 1460 î.Hr. în timpul domniei lui Saushshatar se situiază în fruntea coaliţiei îndreptate împotriva faraonului Tutmosis al III-lea ? Cum de băştinaşii care fiind la un nivel foarte înaintat din toate punctele de vedere, nu s-au aliat împotriva invadatorilor mitani, mai primitivi ?
Încă o dată, istoria în mod confuz spune că pe la anul 2000 î.Hr. alte triburi indo-europene, hitiţii se stabilesc în Asia Mică, pe podişul Anatoliei asimilând populaţia pre-indo-europeană hatti. La 1200 î.Hr. poporul Mari, de data aceasta sub numele de filisteni, dau o lovitură de prăbuşire statului Hitit, nimicindu-l definitiv.
După reconstituirea mea, întâmplările s-au putut desfăşura în următorul fel: Învinşi de către Israel condus de Moise şi Ioşua (1200-1100 î.Hr.), cananiţii, dar mai bine spus, filistenii-huriţii, migrează spre nord-vest, Fenicia, unde-i atacă şi-i nimicesc pe hitiţi. Ieşind învingători în primele lupte, filistenii continuă să cucerească pe rând oraşele feniciene: Ugarit, Arados, Sidon. Punând mâna pe bogăţii considerabile şi pe o flotă maritimă bine întreţinută, ei se îndreaptă spre coastele insulei Cipru şi Creta, pe care de asemenea le cuceresc şi le colonizează. Istoria cunoscând această cucerire ca „invazia dorienilor”.

Urmaşii lui Ham, fiul blestemat al lui Noe, după potop se stabilesc şi repopulează regiunea fertilă a Mesopotamiei. Aici prin relaţiile lor cu Baal (Beliar) dau naştere uriaşilor amoriţi. Ei se năpustesc asupra fraţilor lor huriţi, care trăiau în linişte şi pace, pentru a le nimici casele şi oraşele, pentru a le viola femeile, a distruge, a devasta şi a vărsa sânge nevinovat şi a se desfăta în bogăţiile inestimabile ale Babilonului. Uriaşii amoriţi, despre care se spune că ar fi venit din pustie, sunt mai de grabă veniţi din arterele şi cavernele subterane ale Agartei (Shambalei). Este bine cunoscut că în valea superioară a Iordanului în apropiere de Basan, există până în ziua de azi cratere de vulcani stinşi. Tăbliţele cuneiforme găsite pe aceste meleaguri scot la iveală cuvintele preotului fenician Sanchuniathon : „Valea Sidimului s-a scufundat devenind un lac fără viaţă, simbol al pedepsei şi morţii păcătosului”. Valea Sidimului, Sodoma şi Gomora s-au prăbuşit undeva în jurul anului 1900 î.Hr. Distrugerea fiind produsă de un mare cutremur de pământ însoţit de explozii de gaze naturale, fulgere, incendii. Acest teren este pro-seismic şi schimbător. Comform unor cercetări mai recente, aici există o enormă venă subterană, care se pare că leagă pustiul Neghev cu îndepărtata Indie şi Tibet.
Aceasta şi plus faptul că zeitatea supremă a poporului Mari este Baal-Hadad şi Yam, sunt mărturii care nu pot fi desconsiderate.



Basanul lui Og



„Ne-am întors şi ne-am suit pe drumul care duce la Basan. Og împăratul Basanului ne-a ieşit înainte cu tot poporul lui, ca să lupte împotriva noastră la Edrei. Domnul mi-a zis : Nu te teme de el; căci îl dau pe mâinile tale, pe el şi tot poporul lui. Să te porţi cu el cum te-ai purtat cu Sihon, împăratul amoriţilor, care locuia la Hesbon. Şi Moise a bătut şi a luat toate 60 de cetăţi ale lui Og şi n-a lăsat să scape nic unul din tot ţinutul Agrob, împărăţia lui Og din Basan. Israeliţii au ocupat întreg ţinutul din dreapta râului Iordan, de la pârâul Arnon, până la muntele Hermon (vezi cartea lui Enoh), tot Galadul şi tot Basanul, până la Salca şi Edrei, precum şi toate cetăţile din câmpie” (Deut.3). Og era ultimul din neamul refaimiţilor uriaşi „iar patul lui un pat de fier este la Raba, cetatea copiilor lui Amon. Lungimea lui este de 9 coţi şi lăţimea de 4 coţi, după cotul unui om” (Deut.3.11). Ţinutul Agrob şi Basanul era ţinutul populat de refaimiţi, fiind mărginit cu cel al gheşuriţilor şi maacaţilor, de origine filisteni (Gen.26.1). Ei nu vor fi izgoniţi din Canan, ci pământurile lor vor rămâne în locul leviţilor (Levi), care fiind preoţi comform spuselor biblice, nu vor avea voie să fie posesori de pământuri (Ioş.13.13.).
Gheşuriţii sunt după părerea mea aceiaşi cu ghirasiţii, filisteni lui Abimelac (Gen.26.1).
Biblia ne mai acordă şi alte informaţii în privinţa uriaşilor, precum că cetăţile lui Og aveau ziduri şi zăvoare de aramă (1 Împ.4.13.), iar psalmul 29.5,6, spune: „Şi Libanul şi Sirionul (Hermon) sar ca nişte pui de bivoli”.
În moştenire ţara Basanului au primit-o fiii lui Manase până la Baal-Hermon şi Senir, precum şi muntele Hermon. Dumnezeu dă binecuvântare pentru viaţă şi veşnicie lui Israel. În acest fel, prin intermediul lui Israel, Dumnezeu va îndrepta nelegiuirea îngerilor veghetori ai lui Semyaza, care s-au jurat pe muntele Hermon să se împrune cu ficele oamenilor (vezi cartea lui Enoh).
Dar oare chiar toţi uriaşii să fie fost exterminaţi de Israel ? Se pare că nu. Din cartea lui Ioşua se pot afla următoarele: „...toată împărăţia lui Og din Basan, care domnea în Aştarot şi Edrei şi care era singura rămăşiţă a refaimiţilor. Moise a bătut pe aceşti împăraţi şi i-a izgonit” (Ioş.13.13).
Ce se întâmpla cu cei izgoniţi ? Rămăşiţa gheşuriţilor şi maacatiţilor cum am văzut mai sus, sunt de origine filisteni, denumirea având-o de la oraşul Gherar, fiii lui Canan, fiul lui Ham (Gen.10.19).
Victoria lui Moise asupra Basanului şi a lui Ioşua asupra Cananului, nu va nimici îndeplin seminţia lui Azazel-Semyaza. Acesta precum şarpele îşi schimbă pielea, se va metamorfoza într-o altă specie mult mai veninoasă şi mai eficace decât cea a uriaşilor.




Popoarele care au supravieţuit cuceririi

Cananului de Israel

Vechiul Testament ne arată care dintre popoarele cananite au supravieţuit cuceririlor israelite, menţinându-se în continuare.
Gabaoniţii (heviţi), anachimii (filisteni), gheşuriţii, maacatiţii (filisteni), iebusiţii (amoriţi).
Gabaoniţii a căror cetăţi erau: Gabaon, Chefira, Beerot, Chiriat-Iearim, rămân ca rămăşiţă a amoriţilor (Ioş.9.1-2, Sam.21.1-2).
Anachimii au rămas la Gaza şi Aşdod (Ioş.11.22,13.2-3).
Geşuriţii şi maacatiţii au rămas în locul leviţilor la Gat (Ioş.13.13, 13.2, 1Împ.2.39).
Iebusiţii au persistat la Ierusalim (Eze.16.3, Ioş.15.63, Jud.1.21, 19.10.12).

Dintre seminţiile lui Israel, care n-au izgonit pe cananiţi sunt:
Efraim şi Manase, care n-au izgonit pe cananiţii din Ghezer, Ielam, Dor, En-Dor, Taanac, Meghido şi Bet-Şean (Ioş.16.10, Jud.1.29).
Zabulon, n-a izgonit pe cananiţii din Nahalol, Aşer, pe cei din Sidon, Ahab, Aczib, Helba, Afic, Rehob (Jud.1.30,31).
Neftali, îi lasă în viaţă pe cei din Bet-Şemeş şi Bet-Anat (Jud.1.33).
Amoriţi au mai rămas şi la Har-Heres, Aialon, Şaalebin, precum şi cinci domnitori ai filistenilor care locuiau pe muntele Libanului, de la Baal-Hermon până la intrarea Hamatului (Jud.1.35-36, 3.3,6).
Aşer nu izgoneşte pe cananiţii din Rehob (Ţoba), cu toate că aici se aşezară preoţii din familia lui Aron, fratele lui Moise (Ioş.21.30,31). David l-a bătut pe Hadarezer (Hadaezer), când acesta a plecat să-şi aşeze iarăşi stăpânirea peste râul Eufrat. Hadarezer pare a fi un urmaş al lui Cuşan-Rişetaim (Jud.1.31-32, 3.8, Ioş.21.30-31). Din aceste amănunte putem ajunge la concluzia că popoarele ce odată stăpâneau Mesopotamia, s-au aşezat apoi în Canan. Hadarezer este de origine sirian, iar Psalmul 60 a cărui titlu aminteşte de sirienii din Ţoba şi cei din Mesopotamia, este o bună dovadă a originii mesopotamiene a sirienilor. O altă dovadă mai poate fi şi cetatea din apropiere de Rehob pe nume Hamon (Ham-on), ce aminteşte iarăşi de Ham fiul lui Noe (Ioş.19.28-30).

Pe vremea lui Avram, Domnul îi spune acestuia: „Seminţiei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului, până la râul cel mare, râul Eufrat şi anume, ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a CADMONIŢILOR (la care voi reveni mai târziu), a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor (lui Og), a amoriţilor”...Să fie oare vreo legătură între cadmoniţii biblici şi Cadmus, colonizatorul descris în mitologia greacă, care va fi amintit în paginile următoare, sau să fie oare doar o simplă coincidenţă de nume...?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu