URMASII LUI HAM FIUL BLESTEMAT AL LUI NOE (2)

Cap II

Seminţia uriaşilor

Masonii liberi

În câteva manuscrise masonice timpurii Harleice, Sloane, Lansdown şi Edimburgh-Kilwinning, stă scris precum că aşa numita Iniţiere Magică, a existat încă din timpurile de dinainte de potopul lui Noe. Membri acestei socetăţi secrete se spune că au fost implicaţi în construirea Turnului Babel. Constituţia masonică de la anul 1701 d.Hr. (nu este relatat din ce ţară), relatează că originea ştiinţei, a artelor şi a vrăjitoriilor, provin dinainte de Noe. Anume înainte de potop a existat o persoană pe nume Lameh (Gen.4.17, Adam si Eva cartea II - apocrif ), care a avut două neveste. Una Adah, iar celălaltă Zillah. Prima i-a născut lui Lameh doi fii, unul pe nume Iaball, iar celălalt Iuball. Cea de-a doua soţie, Zillah, i-a născut un fiu şi o fică. Fiul se numea Tubal-Cain, iar fica Naamah. Toţi patru au fost întemeitori ai ştiinţelor şi a magiei. Astfel Iaball ca fiind cel mai vârsnic dintre fraţi, a întemeiat ştinţele geometrice, Iuball ştiinţa muzicii, cel de-al treilea frate Tubal-Cain a învăţat pe oameni prelucrarea fierului, iar fiica Naamah arta ţesătoriei.
Aceşti fraţi, spune manuscrisul în continuare, ştiind că Dumnezeu va nimici lumea au gravat în întregime ştiinţa lor pe nişte plăci de piatră ca ele să poată fi găsite după potop. Una din plăci au numit-o Marbell ceea ce înseamnă - nu poate fi distrusă prin foc, iar cealaltă Laturus însemnând – nu poate fi înecată. Aceste plăci au supravieţuit cataclismului diluvian iar apoi au fost găsite de Hermes Trismegistus, care la rândul lui le retransmite oamenilor.
Mitologia ştiinţei masonice încearcă în mod fregvent identificarea lui Hermes cu patriarhul biblic Enoh, însă el nu poate fi identificat decât cu Baal-Hermon. Hermes nu poate fi altul decât Semyaza sau unul dintre ei. Desigur nici cei patru fraţi amintiţi mai sus, nu pot fi decât ceea ce şi singur numele lor spune: Ia-Ball, Iu-Ball, sau placa Mar-Bell.
Cultul lui Ball sau Bell nu va dispărea odată cu potopul, ci va supravieţui şi se va transmite în Sumer, Acadia, Egipt, Babilon, Fenicia, Tracia, Grecia, in Imperiul Roman. Iniţiaţii masonici sau masonii liberi le vor păstra şi le vor transmite în secret sau semi secret până în zilele noastre.


Arhitecţii lui Dionisie Bachus

Una dintre cele mai însemnate societăţi şi fraternităţi masonice din antichitate prin care s-a transmis aşa zisa ştiinţă hermetică, a fost Organizaţia Iniţiaţilor lui Bachus (Dionisius). Constructorii dionisieni sau ocupat de ridicarea şi zidirea templelor, sanctuarelor şi a altor obiecte arhitecturale în Egipt, Fenicia, Grecia, Italia. Din câte sunt cunoscute ei îşi încep activitatea pe la anii 1000 î.Hr., ca fiind divizaţi în mai multe comunităţi, care la rândul lor au fost guvernate de aşa numiţii Stăpâni sau Guvernanţi. Aceştia organizau anual grandioase festivaluri sacre numite Bacanale, care în Grecia au fost introduse din răsărit, lăsându-se cu cele mai mari excese şi orgii posibile. Bachantele erau femei frumoase care se îmbrăcau în cele mai provocatoare costume, piei de tigrii şi alte animale, împreunându-se cu semizei rustici (oameni mascaţi), care se reprezentau prin urechi ascuţite, pleşuvi, cu coarne de ţap, cu coadă şi corpul acoperit cu păr. Bărbaţii îmbrăcaţi în asemenea costume simulau pe Satyri, strigând : „Evoche-ye” şi „Io-Bache”. Menadele (un fel de bachante), mergeau alergând înaintea procesiunii despletite, pe jumătate goale, învârtind Tyrsul (un baston lung prevăzut la capăt cu un fruct de brad, împletit cu viţă de vie), cu strigăte furioase şi provocatoare, astfel că sfâşiau pe cei indiferenţi sau pe cei ce nu voiau să participe.
Fraternitatea Arhitecţilor Dionisieni s-a răspândit prin întreaga Asie Mică, Egipt, Grecia, Italia, ba chiar şi în India. Prin intermediul Imperiului Roman, iniţiaţii ajung să se răspândească prin întreaga Europă şi chiar Anglia. În Grecia această organizaţie, care la prima vedere se arată doar o simplă adunare festivă, apare în secret ca o fratrie bine concepută, ridică temple lui Marte, Minerva, Hercules, toate în stil Doric. Cele mai multe sanctuare au fost clădite pe Creta, de la anii 1000-1100 î.Hr., la scură vreme după cucerirea Cananului de Israel.

Aceleaşi manuscrise amintite mai sus, susţin că masonii îşi trag originea tocmai din Atlantida, înecată de potop, iar supravieţuitorii marelui zeu Pan (care la greci este acelaşi cu Satyri), s-au stabilit în Egipt iar de aici în tot restul lumii. Marele Pan nu a pierit, iar masonii sunt o dovadă grăitoare a continuităţii sale.
Manuscrisele susţin că marele poet şi filozof persano-islamic Zelal-ud-Din a fondat Ordinea Mevlevi a aşa zişilor Judecători Dervişi. În acord cu canonul lor mistic pe pământ în permanenţă există un număr oarecare de „sfinţi”, a căror rol este de-a comunica în mod direct cu zeitatea supremă. Cel ce ocupă ce-a mai înaltă poziţie din Ordinea Mevlevi este numit Axis s-au Qtub, care la rândul său are încă doi membri subordonaţi, numiţi Luptători sau Razboinici. După ce Axis îşi încheie misiunea sa pe pământ, acesta este succedat de următorul reprezentant ales dindre cei doi subordonaţi. Celălalte subdiviziuni în ordine ierarhică se numesc Domni ai sufletelor şi Directori, care au rol de a ţine supremaţia spirituală asupra omenirii prin intermediul Guvernatorilor, adică a regilor şi voivozilor a diferitelor neamuri. Mai recent Axis în fraternitatea masonică este numit Stăpânul Sufletelor sau Stăpânul Duhului.

Satyrii conform legendelor mitologice greco-romane provin dintr-un fiu al zeului Mercur, pe care zeiţa Junona îl transformă în maimuţă. Ei se reprezintă întradevăr ca nişte maimuţe având părul capului zburlit, nasul turtit şi lat, urechi ascuţite, coarne lungi şi subţiri, iar corpul cu o coadă lungă de cal sau ţap. Unii au capul pleşuv şi barbă mare şi ascuţită. Satyrii erau tovarăşi nedespărţiţi ai lui Bachus, mai ales în preajma sărbătorilor bachanale unde aveau rol de a face zgomot şi dezordine. Acolo se îmbătau, jucau şi cântau în neştire din flaute. Satyrii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Sileni. Cei mai bestiali dintre ei era Paposilene. Uneori atât Satyri cât şi Fanii (Panii), se confundau cu Silvanus, zeul pădurilor şi al agriculturii. Satyrii l-au însoţit pe Bachus în expediţiile sale de propagandă prin Asia şi în toate petrecerile sale amoroase.

Faunus după unii este fiu al lui Camentei cu Picus, vechi rege şi civilizator în Latium, el însuşi nepot al lui Saturn. Alţii îl socot ca fiu al lui Joe cu Circeea, sau al lui Mercur. În orice caz Faunus este considerat primul legislator divin şi civilizatorul popoarelor nomade. Tot el ar fi descoperit şi gustul artei muzicale. A fost foarte adorat în Italia unde avea multe temple. Este reprezentat ca având coadă, picioare şi urechi de ţap.

Silene este educatorul şi tovarăşul nedespărţit al lui Bachus. Este reprezentat ca un om scurt, gros şi cu burtă, având urechi, coadă şi picioare de ţap, cu un tirs în mână de care se sprijinea în condiţiile turmentări sale veşnice. La serbări se afla în fruntea Satyrilor. Este considerat fiul lui Mercur sau Pan şi al unei nymphe. Făcându-se flăcău a luat la rândul său o nymphă, cu care a dat naştere unui Centaur numit Pholus. Este adoratorul amorului excesiv, a desfrâului, al plăcerilor sexuale, a beţiei. Important de adăugat că Platon îl considera ca fiind imaginea unei profunde înţelepciuni ascunsă sub o formă respingătoare, ba chiar îl compară cu Socrate. Având întreprinderi amoroase cu multe nymphe, dă naştere chiar lui Apolo, în timpul domniei sale ca rege în Nyssa (Asia). Se spune că mormântul său s-ar găsi în Pergam (Apoc.2,12,13), cu toate că după o altă tradiţie, când Bachus s-ar fi dus într-o expediţie din India, aceasta s-ar fi retras în Arcadia. În fine ar fi avut şi un templu ridicat la Elis.
Pan este zeul arcadian adorat atât în Arcadia, cât şi în Atena. A luat parte comform legendei la lupta giganţilor cu Joe. Zeul adorat de masoni avea de asemenea coarne, barbă şi picioare de ţap. Era considerat zeul turmelor, a livezilor şi dumbrăvilor.
Bachs (Dionisius) este fiu al zeului Joe, făcut din amor cu Semela, fiica lui Cadmus regele Tebei şi a Harmoniei.
Important de menţinut este că tatăl lui Cadmus, Agenor era rege al Feniciei, iar Cadmus plecând în căutarea surorii sale Europa, fondează Beoţia (regiune a Greciei antice). Cuvântul beoţia provine de la grecescul boos-voos-vus, adică bou sau taur, simbol al lui Baal. Tot în această legendă apare şi şarpele lui Marte (Apoc.2,13). Zeiţa Minerva transformă dinţii acestui şarpe în giganţi, care deşi fraţi, se omoară între ei, ne mai rămânând decât cinci la număr numiţi Sparţi. Aceştia la rândul lor devin fondatorii famililor nobile tebane, fiind totodată şi camarazii lui Cadmus.
Cadmus se căsătoreşte cu Harmonia fiica lui Marte sau Joe, a cărei nume este atât de asemănător cu muntele Hermon, pe care Semyaza şi tovarăşi săi s-au jurat să se împreune cu fiicele oamenilor (vezi cartea lui Enoh).
Tot legenda mitologică greacă ne mai spune precum că fondatorii Tebei, prigoniţi din partea Junonei, se răspândesc dealungul coastei mării Adriatice, mai precis în Iliria.
Această legendă mitologică va fi folosită de mine pentru a dovedi faptul că uriaşii lui Og din Basan înfrânţi de Israel părăsesc Cananul şi se stabilesc un timp oarecare în Fenicia, pe care o cuceresc, iar cu ajutorul fregatelor acestora ocupă şi se stabilesc în Beoţia precum şi în alte regiuni ale Greciei antice. Pe aceste meleaguri ei construiesc cetăţi, oraşe şi sate, păstrându-şi originea pe care o vor contura prin diverse simboluri şi ambleme de familii.
Bachus este fiu al lui Joe cu Semela fica lui Cadmus şi a Harmoniei. Joe se amorezează de Semela şi i se arată în întreaga lui splendoare, fiind înconjurat de un nor luminos cu sceptrul într-o mână şi cu fulgerul în cealaltă. Semela copleşită de fericire se aruncă în braţele lui, dar din cauza căldurii acestuia cade moartă pe loc. Joe văzând că era însărcinată îi spintecă pântecele şi scoate pruncul pe care-l protejează lângă coapsa sa timp de 9 luni.
Minos este rege şi fondator al culturi cretane minoice, venit din Egipt sau Fenicia. Nivelul de dezvoltare al acestei civilizaţii este cu mult superioară Greciei. Minos şi Pasiphaia au avut-o de fiică pe Ariadna, una din amorurile lui Bachus, din care după parerea mea i-a naştere poporul Arian. Pasiphaia în urma infidelităţi cu Neptun (Poseidon), dă naştere unui monstru numit Minotaur având cap de om şi corp de taur – simbol al lui Baal.
Venus (Afrodita) este după părerea mea aceiaşi cu Astarteea la fenicieni. După numele ei bănuiesc că a primit denumirea Aştarotul capitala Basanului lui Og. Comform legendei, Venus se naşte din spuma mării în apropiere de insula Cytera (Gerige), situată pe coasta de sud a Laconiei. După o tradiţie Cadmus descoperind amorul Semelei cu Joe, o închide pe aceasta gravidă într-o cutie şi o aruncă în valurile mări. Marea o împinge spre o insulă a Laconiei, unde băştinaşii o găsesc pe Semela moartă, dar fica ei find vie o cresc cu sârguinţă. Insula Creta şi Cipru devin apoi consacrate în întregime zeiţei Venus.
Deşi zeiţă a frumuseţii, prin ironia soartei, ea devine soţia lui Vulcan care era considerat cel mai urât dintre zei fiind şi şchiop. Din cauza aceasta Junona îl azvrle din cer pe pământ, în urma căreia rămâne şchiop. La greci Vulcan mai este numit şi Hephaistos, zeu al focului. Câtă asemănare între această legendă şi spusele biblice despre Fiul Zorilor (Isa.14.12). Vulcan stăpâneşte arta metalurgiei şi este născut ca şi Hermes din adulter şi se pare din aceiaşi părinţi: Joe şi Maia.





Urmaşii lui Cadmus

Urmaşii lui Cadmus (de origine amorit) se împrăştie şi colonizează diferite regiuni din Europa, dând naştere mai multor popoare străvechi.
În scena piesei tragice a lui Sofocle, „Edip la Colona”, sau „Edip rege”, ca urmaşi ai lui Cadmus sunt amintiţi: Eteoclu, Polinice, Antigona, Ismena, precum şi urmaşii acestora. Thersandru fiul Polinicei s-a urcat rege pe tronul lui Laius din Teba. Tebani, după spusele lui Sofocle, au avut foarte bune legături de prietenie cu Atena, Calidon (Eneea), Argos (Adraste)...iar din cauza persecuţiei lor din partea zeiţei Junona, fiii lui Cadmus în cele din urmă părăsesc Teba şi pleacă spre nord-vest în Iliria, unde făuresc un nou regat. Aceştia au fost : Ino, Semele, Autonoe, Agave şi Polydor.
Să urmărim în continuare seminţia uriaşilor cadmoniţi:
Ino contractează amor cu Athmas, rege al Beoţiei, dând naştere lui Learc şi Melicerte. Din cauza implicări zeităţi supreme, Athmas îl omoară pe fiul său Learc, iar Ino şi Melicerte se aruncă în marea Corintului fiind transformaţi de Neptun în zei marini, fiul sub numele de Palemon, iar mama sub numele de Leuchoteea. Despre Leuchoteea se mai spune că ar fi şi fica lui Orchamus, rege al Babilonului şi al Eurinomei.
Semela va naşte pe Bachus, despre care am vorbit anterior, iar Aristeu, considerat fiu al lui Bacus i-a de soţie pe Autonoe, sora Semelei, dând naştere lui Acteon, marele vânător iubit de zeiţa Diana.
Agave (bacantă) se căsătoreşte cu Echion, unul din cei cinci uriaşi, tovarăşi ai lui Cadmus, dând naştere poporului uriaş echionez.

Cea mai bună mărturie a răspândirii cadmusiţilor pe ţărâmurile Europei antice, o extragem din cunoscuta legendă mitologica Expediţia Argonauţilor. Anume la Iolcos în Tesalia domnea fratele lui Athamas (rege din Beoţia) numit Crethus (Creta), probabil de origine fenician, care cu soţia sa Tyro, dă naştere lui Eson. Tyro în schimb a mai fost iubită şi de zeul mărilor Neptun, cu care dă naştere lui Pelias. Acesta îl omoară pe fratele său Eson, luându-i tronul din Iolcos. Fiul lui Eson (în ebraică Esau), numit Iason, este salvat de la moarte de mama sa Alcimedeea şi este luat sub protecţia zeiţei Junona. Mai departe, legenda spune că Iason ajuns la maturitate pleacă al răzbuna pe tatăl său. Pelias se preface că-i oferă tronul, cu condiţia ca acesta să-i aducă lâna de aur din Cholchida (Crimeea de azi), fapt pe care Iason îl acceptă. Peripeţiile argonauţilor lui Iason fac ca aceştia să ajungă prin diferite părţi ale Europei, Africa (Libia), Asia Mică...Expediţia argonauţilor ar fi avut loc pe la anul 1250 î.Hr., cu 70 de ani înainte de războiul Troei şi la scurtă vreme după cucerirea Cananului de Israel. Binenţeles şi în această legendă apare Cadmus, de data aceasta sub numele de Phineu, fiul lui Agenor, având scaunul de domnie la Salmydesa în Tracia. El îi ajută pe argonauţii lui Iason şi le dă sfaturi în drumul lor spre capturarea lânei de aur. La întoarcere din Cholchida, argonauţii iarăşi cutreeră întreaga Europă şi Africă, ajungând până la oceanul Atlantic.
După moartea lui Iason, iubita sa Medeea, zboară cu un car tras de balauri înaripaţi până la Atena unde se căsătoreşte cu regele Egeu, cu care-l naşte pe Medos. Acesta va făuri marele regat al Mezilor, ocupat şi distrus de împăratul Cyrus al perşilor (50 î.Hr.).
Deşi simbolică, legendă argonauţilor lui Iason împreună cu celălalte legende mitologice greceşti, feniciene, tracice...se pot adauga la mărturiile biblice, istorice şi arheologice în privinţa elucidări continuităţi seminţiei uriaşilor cananieni. Seminţia lui Nimrod, primul dintre uriaşi (Gen.10.8-9, Ier.16.16, Amos 4.1-3, Ezec.39.12,16,18-20), va ajunge până la oceanul Atlantic, iar de aici în lumea întreagă, lăsând o amprentă bine conturată asupra istoriei întregi omeniri.



Hermes Trismegistus



Cultul său era mai ales celebrat pe insula Creta, iar ca jertfe i se aduceau limbi de diferite animale. Mercur sau Hermes a mai avut un băiat din amor cu zeiţa Venus (Afrodita), care semănând cu ambii părinţi a fost numit Hermafrodit. Din legătura amoroasă a lui Hermes cu Penelope (mama lui Ulise, vezi Odiseea), se naşte zeul Pan. Hermes Trismegistus, ceea ce înseamnă de trei ori mare, este considerat inventatorul elocinţei, al artelor şi tuturor ştiinţelor, dar şi zeu de noapte care are menirea să conducă sufletele morţilor la ultima lor locuinţă în întunericul infernului, fapt pentru care mai este numit şi Psichopompos, adica conducător de suflete. Se naşte în Arcadia pe muntele Cyllen, de aceea mai are denumirea de Cyllenius, numire identică cu Silene (Bachus).
A fost considerat cel mai mare filozof, preot şi rege, o serie de cărţi egiptene fiind atribuite lui. Tot în Egipt este identificat cu Tuti sau Thoth (rege selenar şi al înţelepciunii). Alchimişti Eviului Mediu, printre care în mod special Paracelsius şi masonii liberi, au denumit ştiinţa sa, ştiinţă hermetică. Se spune că ar fi scris cca. 20.000 de cărţi, iar după alţi chiar 36.000, dar care au ars odată cu bine cunoscuta bibliotecă din Alexandria.
Una dintre cărţile lui care s-au păstrat, este intitulată „Poimander”. În ea autorul se descrie pe sine meditând asupra Misterului Lumii. În acest timp un dragon pe nume tot Hermes, i se arată şi i se identifică acestuia ca find Împăratul Universului, care a creat lumea şi tot ce există în ea. Această fiinţă supremă se credea Gândirea, care ar fi creat Cuvântul, care până atunci a stat suspendat între lumină şi întuneric. De aici Cuvântul a fost eliberat de către o altă Gândire, numită Stăpânul sau Constructorul (fiind o asociere cu arhitecţii lui Bachus)...
Această carte gnostică din rândul multor alte cărţi ale gnosticismului Eviului Mediu timpuriu, este o blasfemie care prin aparenţa ei sofisticată, încearcă şi în anumită măsură reuşeşte să ademenească şi să sustragă de la Creştinism cine ştie câte suflete neândrumate.







Europa




Această zeitate-regină este pentru cercetările noastre încă o dovadă grăitoare a răspândirii uriaşilor-cananiţi-cadmoniţi spre coastele europene: Creta, Peloponez, Cipru.
Europa este sora lui Cadmus şi fiica regelui Agenor al Feniciei făcută cu Telephasa, ceea ce înseamnă a străluci din depărtare. O altă tradiţie spune că Europa l-ar fi avut de tată pe Tityus, renumit gigant, care comform legendei ar fi fost lovit de zeitatea supremă cu săgeţi şi fulgere.
Europa fiind de o frumuseţe rară, este ademenită de zeul zeilor Jupiter, care se transformă în taur (simbol al lui Baal), amestecându-se printr-o turmă dimprejur. Linguşindu-se pe lângă tânără îi sărută picioarele aplecându-şi genunchii, iar aceasta fermecată fiind urcă pe spatele lui. Taurul fuge cu dânsa şi se aruncă în mare, înotând pe insula Creta. Aici taurul îşi i-a forma sa naturală de zeu, o seduce pe tânără, iar aceasta succesiv dă naştere la trei fii: Minos, Eac şi Radamathe, deveniţi cei trei judecători ai infernului. Odată cu naşterea lui Minos, pe Creta i-a naştere de istorie bine cunoscuta cultură Minoică (2600-2000 î.Hr.), fiind o cultură foarte avansată şi cu mult superioară Greciei. Agenor regele Feniciei şi tatăl lui Cadmus şi al Europei, este comform legendei, fiul zeului Neptun cu nimpha Lubye. Reuneşte la rândul său diverse popoare şi migrează împreună spre occident.
Această migraţie a urmaşilor lui Nimrod (uriaş) am clasificat-o ca fiind prima migraţie Minoică (2600-2000 î.Hr.), iar invazia Doriană (1200-1000 î.Hr.), ca fiind ce-a de-a doua. Legat de datele biblice, prima migraţie are loc la scurt timp după evenimentul Turnului Babel, iar ce-a de-a doua, după cum am menţinut ulterior, după cucerirea Cananului de către Israel (Moise şi Ioşua).



Uriaşii



Tityus, de care am amintit mai sus, era gigant renumit, fiul pământului Gheea şi tatăl Europei. Se spune că ar fi fost aruncat în infern de către zeitatea supremă. Stând întins cuprindea o lungime înspăimântătoare de patru pogoane de pământ. Vulturii îi sfâşiau ficatul, el fiind neputincios şi legat în lanţuri de şerpi veninoşi (analog cu Prometeus).
Iată cum mitologia greacă îi descrie pe uriaşi: Fiinţe monstruoase de mărime corporală şi de mândrie neânchipuită, crezând că provin din sângele lui Uranus, căzut din cer pe pământ din roua făcută de Saturn. Alţii ar fi admis că sunt făcuţi de Gheea cu Tartar. Tartarul este descris de Homer ca fiind o regiune deosebită a infernului propriu zis, fiind situat în partea cea mai de jos la o distanţă egală cu cea care se află între cer şi pământ. Dacă s-ar arunca o nicovală din cer, i-ar trebui 9 zile şi nopţi să ajungă la pământ, iar de aici la Tartar încă pe atât. Locuinţa lor ar fi cu predilecţie ţinuturile vulcanice ale Siciliei...Ovidiu îi descrie ca pe nişte fiinţe cu un aspect exterior înspăimântător, având părul capului de o culoare neagră foarte închisă, lungime enormă, coadă de şarpe lungă, acoperită cu solzi groşi. Din cauza aceasta li se mai zice şi Serpentipedi. După o altă relatare unii din ei ar fi fost înzestraţi şi cu aripi.
Giganţii se mai numesc: Titani, Ciclopi, Phecieni, Lestrigoni...Au fost zdrobiţi de Zeus şi acoperiţi cu stânci enorme, împreună cu căpetenia lor Typhaon.
Virgiliu spune că Tartarul este infernul zeilor şi al uriaşilor. Acest loc este închis cu porţi de aramă. În el se intră prin Avern, se parcurge mai întâi o prăpastie dosnică şi întunecoasă, de unde se ajunge la intrarea numită Orcus. Aici locuieşte grija, tristeţea, necazul, furiile, discordia şi alte creaturi, unele mai fioroase decât altele. De aici se ajunge la Acheron, fluviul cu ape murdare şi mocirloase. Apoi de acolo calea se bifurcă spre dreapta către palatul lui Pluton numit Hades (Baal-Hadad), iar spre stânga Tartarul, acesta fiind înconjurat cu trei rânduri de pereţi de aramă şi de râul Phlegheton.





Simboluri

Sphinxul este un simbol regal având cap de om şi corp de leu culcat sau aşezat. Uneori avea cap de berbec sau erete, fiind consacrat lui Jupiter Amon. Aceşti idoli din piatră situaţi la intrare sau în interiorul templelor şi piramidelor, atât în Egipt, cât şi în Grecia, serveau ca păzitori ai mormintelor, având un rol de noi necunoscut în timpul ceremoniilor secrete ale iniţiaţilor şi sărbătorilor lui Bachus, Oziris, Isis, Horus, Ra...Cel mai însemnat sphinx era cel din Memphis, având 20 de metri înălţime şi 50 de metri lungime. În faţa idolului era construit un templu cu 30 de trepte pentru sacrificii. În interior sau de desubt, sphinxul din Gizeh, era prevăzut cu camere secrete în care aveau acces numai iniţiaţii şi magii. În Grecia sphinxul era considerat de gen feminin înzestrat cu aripi, iar pieptul şi capul cu al unei fete tinere. Sphinxul din Teba se consideră a fi consacrat lui Bachus, Marte sau Pluton, fiind totodată şi simbolul familiei lui Cadmus, ceea ce destăinuie încă o dată că originea acestui rege se trage din răsărit, de pe meleagurile orientului mijlociu.

Un alt simbol atractiv pentru studiul nostru este floarea de lotus. Dryope, fiica râului Ladon sau a dragonului cu acelaşi nume se amorezează de Mercur, din care se naşte Pan. Dânsa plimbându-se pe malul unui lac cu fiul în braţe, rupe o floare de lotus din care se scurg câteva picături de sânge. Cuprinsă de frică, dă să fugă, dar picioarele i se înlemnesc, fiind metamorfozată în floare de lotus, de unde a mai primit şi denumirea de Lotis.
Floarea de lotus va fi folosită de masoni ca simbol.



Turnul Babel



În expunerile ştinţifice este evidenţiat faptul că europenii îşi trag originea de la Iafet fiul lui Noe, care a r fi primit în moştenire următoarele ţinuturi: Gomer-Galatienii, Magog-Sciţii, Madai-Mezii, Tubal-Spania, Meşeh-ruşii şi Tiras-tracii, pe când urmaşii lui Ham ar fi primit în moştenire Africa, iar Sem Asia, orientul şi Ierusalimul (Gheorghe Băbuţ, „Pelerinul Român”).
Toate aceste expuneri la prima vedere par a fi verosimile, însă întâmplarea biblică a Turnului Babel, la cca 1000 de ani de la potop, mai precis dezbinarea limbilor (Gen.6.), dezbină şi mărturiile genealogice ale popoarelor. Nu se poate spune cu precizie care sunt precedenţii europenilor sau a altor neamuri. Totuşi mărturiile redate până în prezent de această carte par a fi mult mai plauzibile, deşi poate inconvenabile din punct de vedere istoric. Este greu de acceptat faptul că dacă nu toate, atunci cel puţin 2-3 dintre popoarele străvechi, strămoşi ai noştri îşi trag originea de la Ham, fiul blestemat al lui Noe. Blestemul lui Noe în nici un caz nu trebuie să fie un impediment în faţa adevărului istoric...Cât în ceea ce-l priveşte pe Iafet, Scriptura nu-i acordă acestuia vreun rol mai însemnat. Importanţa biblică este acordată în primul rând urmaşilor lui Sem din care se trage poporul lui Israel, simbolic fiind reprezentaţi ca fii lumini şi urmaşii lui Ham ca fii întunericului. Luptele descrise de Vechiul Testament sunt purtate între aceste două entităţi, de la Avram şi Moise, până la Hristos. Începând cu perioada Nou Testamentală, rolurile se inversează. Israel neacceptându-l pe Hristos, ca fiind fiul lui Dumnezeu, se transformă în fii ai întunericului, deschizând în felul acesta Uşa Împăraţiei Cerului pentru popoare („pilda celor poftiţi la cină”, Luca 14.15-24). Acest misticism ezoteric încrucişat sub forma cruci Sfântului Apostol Andrei (Decussata), sau a formulei de ADN, nu va lua sfârşit decât la Împreunarea de Apoi a celor două coloane opuse, când israeliţi se vor creştina (Apoc.3.7-12).
Vechile popoare europene, tracii, grecii, romanii, celţii, ilirii, care au o rădăcină şi o cultură comună, în mod indirect, îşi trag originea din Mesopotamia. Cananiţii, după cum singur numele lor ne îndrumă, îşi trag originea de la Canan, fiul lui Ham (Gen.10.6), Acad-acadienii, iebusiţii de la Ievus-Ierusalim, amoriţii şi girasiţii de la filisteni, adică palestinieni, hamiţii de la Ham (Gen.10.6-20). Prin urmare aceste popoare nu-şi trag originea de la Iafet. Nu contest binenţeles nici faptul că hamiţii au fost singuri predecesori ai europenilor de azi. Pe parcursul viacurilor au avut loc diverse amestecuri de popoare şi familii...însă cu predilecţie susţin rolul fruntaş al cananiţilor în ceea ce noi azi numim cultura mesopotamică şi a reconstituiri Turnului Babel cu Turnul European !
Turnul Babel, a fost construit prin trepte suprapuse, în stil piramidal. A fost distrus şi reconstituit de mai multe ori. După moartea lui Hamurabi, hetiţii au încercat să şteargă acest edificiu de pe faţa pământului. Nebucadneţar, n-a făcut decât să-l renoveze. Acest turn care trebuie să fi avut aproape 90 de metri înălţime, a fost prevăzut la vârful lui, în interior cu un pat de aur. Pe acest pat stătea de ceremonii, o tânără aleasă dintre locuitori, care era oferită demonului nocturn. Administratorii templelor-preoţii din Ur (Mesopotamia) şi până la Heliopolis şi Memphis (Egipt), dispuneau de magazii, depozite de vânzare şi chiar bănci particulare. De aici agoniseau enorme sume de bani şi profitau de pe urma aşa numitelor Karume, burse identice cu cele din ziua de azi.